„Orice lucru pe care îl fac e o părticică din sufletul meu” - Interviu cu doamna Iuliana Rad Rocska din Săcal

Puţine femei sau fete din ziua de azi mai coase sau ţese, nu mai are nimeni atragere de nici un meşteşug practicat de femei în mediul rural. Am descoperit, însă, în localitatea Săcal o doamnă care mai iubeşte şi îi e dor de tradiţiile vechi, aproape uitate de lume şi încearcă şi acum să îşi umple serile plictisitoare de iarnă cu o floricică croşetată sau cusută pe o pânză. Chiar dacă nu se laudă cu asta şi nu doreşte să atragă atenţia, deşi nu face un lucru foarte simplu, se ştie despre ea că face steluţe, îngeraşi şi clopoţei pentru bradul de Crăciun de la biserica ortodoxă din acest sătuleţ bihorean.

În ziua de azi nu mai vezi fete croşetând sau torcând la poartă, andrelele şi croşetele au fost înlocuite de telefoane sau tablete. Probabil şi din cauză că am ajuns să fim robi ai timpului, am reuşit să îndepărtăm şi să alungăm din preajma noastră tot ceea ce ţine de vechi şi de trecut. Noutăţile şi lucrurile moderne sunt mai simple şi mai atrăgătoare, am devenit prea comozi, iar tehnica modernă ne răpeşte timpul şi nu ne mai ajung orele dintr-o zi.

Flori de seară

Doamna Iuliana Rad Rocska din Săcal, născută în anul 1942, îşi găseşte câte un pic de timp în fiecare seară pentru a împleti câte o floricică de dantelă sau a coase floricele pe colorate pe o faţă de masă. Ea face aceste obiecte strict din plăcere, după care le face cadou. Doamna Iuliana este o femeie de la ţară, o persoană veselă şi vioaie, dar şi inteligentă. A făcut şcoala generală în sat unde a învăţat şi limba română, a mai făcut o şcoală de dactilografie şi a lucrat pe urmă mulţi ani ca administrator şi contabil la cooperativa agricolă de producţie până în 1989, după care a lucrat la şcoala generală din localitate la aprovizionarea cantinei până în 1997, când a ieşit la pensie.

Pe firul amintirilor de odinioară

Intrând în odaia în care stă pe perioada de iarnă tanti Iuliana, am avut impresia că am urcat în maşina timpului. Deoarece camera nu şi-a pierdut farmecul de odinioară, nu a fost afectată de valurile modernizării. Tanti m-a aşteptat la gura sobei cu o cutiuţă de aţe lângă ea şi croşeta o floricică de dantelă. Ne-a întins pe masă lucruri care au fost făcute cu drag şi cu mult suflet, pentru că asta se observă la o simplă privire asupra unei ţesături. Ne-a explicat că nu are foarte multe modele să ne arate pentru că le-a făcut cadou, însă a insistat să fotografiez năframa cusută de ea în cruciuliţe, încă pe vremea când a fost la şcoală, model cusut pe o pânză ţesută de mama sa la război. Acea năframă a cusut-o în primii ani de şcoală la ora de lucru manual cu doamna învăţătoare Maria Misarăş, când a învăţat prima dată să coase modele tradiţionale româneşti.

Zestre din strămoşi

Ne-a mărturisit că mai păstrează aceste ţesături şi nu poate să se despartă cu uşurinţă de ele, vrând să ţină vie amintirea vremurilor trecute. Sunt moştenite sau chiar făcute de propria-i mână şi au multă valoare sentimentală, iar asta nu o împiedică să pună deoparte astfel de lucruri. De asemenea am observat cu câtă nostalgie îmi povestea despre trecutul său şi despre faptul că nu ar putea renunţa vreodată la zestrea primită. Cum nu poate uita frumuseţea vremurilor copilăriei, când împreună cu verişorii săi primari, copiii unchiului Rad, cum îi zicea ea fratelui mamei sale, se juca împreună, sau mergea cu mama sa la mătuşa Maria unde era şezătoare şi unde era instalat războiul de ţesut. Cu foarte mult drag îmi povestea despre profesorii ei de la care a învăţat limba română la şcoală, Ştefan Popa, Gheorghe Martin şi Elena Magyar şi despre orele de religie ale părintelui Teodor Misarăş.

Pasiunea vieţii

Doamnei Iuliana îi place să lucreze orice se poate face cu mâinile, dar această tehnică, de a croşeta dantela s-a lipit de sufletul său pentru că şi acum trei sau patru decenii erau foarte puţine persoane care o lucrau, şi era mândră că dânsa se poate număra printre ele. A învăţat această tehnică în copilărie, de la mama ei: „La început am fost obligată să cos sau să croşetez, să tricotez, dar mai târziu a devenit pasiune. Pentru mine, ceea ce fac este pasiune. Orice lucru pe care îl fac e o părticică din sufletul meu”, spune ea. Tradiţia în familie s-a oprit într-un fel la ea, pentru că a fost singură la părinţi, iar dumneaei are doi băieţi. Însă este încrezătoare că nepoţica ei, Lili, care învaţă la şcoala românească din Jula, o să fie interesată de lucrul de mână.

Plăcerea lucrului frumos

„Orice se poate lucra dacă ai viziune, răbdare, putere, pânză, ac, aţă şi… ochi. Acuma nu mai văd ca în tinereţe de aceea lucrez şi mai puţin, însă mi-ar plăcea mult ca nepoata mea să fie interesată, pentru că e bine să-ţi placă lucrurile frumoase. Ca să poţi face lucru de mână trebuie să ai răbdare, să-ţi placă frumosul, să ai îndeletnicire şi să iubeşti ceea ce faci. Eu am învăţat multe lucruri bune la şcoală, şi să cos, şi să vorbesc româneşte, să cânt, lucruri pe care nu le uit cât trăiesc. Am dansat în ansamblul şcolii, aveam costume populare impecabil de albe şi frumoase şi purtam opinci de care eram mândră pentru că mi le cosea unchiul Rad. Acum tinerii nu mai ştiu să aprecieze aceste lucruri şi eu zic că exemplul nu este de ajuns să-l dea părintele ci să-l înveţe şi de la şcoală”, a spus interlocutoarea mea.

A.B.