13 mar. 2015

Lupta tânărului de a ţine pasul cu vremurile (1) - „A nu eticheta înseamnă a privi omul ca pe cea mai gingaşă minune…”

Copilăria şi adolescenţa sunt etape ale devenirii spirituale deosebit de importante, tocmai pentru că se formează primele deprinderi spirituale ale viitorului adult. Adolescenţa prezintă provocări nenumărate pentru cei care se confruntă cu trecerea de la copilărie la maturitate. Uneori brutali, alteori stângaci, instabili sau excesivi, adolescenţii dovedesc faptul că au pierdut, într-un fel, echilibrul şi contactul cu lumea înconjurătoare, de multe ori sunt capricioşi, bizari, au tendinţe impulsive, alteori râd aparent fără motive. Mediul familial le apare ca fiind prea strâmt şi prea fragil şi, adesea, legile morale, comandamentele sociale sau recomandările vieţii spirituale li se par a fi mult prea constrictive. Ce se poate face în asemenea situaţii, cum să-i ajutăm pe tineri, cum să ne apropiem de tineri pe care-i vedem mai deosebiţi sau cu probleme, cum să facem să-i înţelegem, să-i ajutăm? Despre toate acestea am stat de vorbă cu pr. Visarion Tuderici, secretar eparhial la Episcopia Ortodoxă din Jula şi profesor de religie la şcoala generală din Micherechi. Vom reda în mai multe părţi interviul realizat cu părintele Visarion despre tema „Lupta tânărului de a ţine pasul cu vremurile”.


– Părinte, adolescenţa este, în mod inevitabil, o perioadă de stres, atât pentru tânăr, cât şi pentru cei din jurul său. Cum îi putem ajuta pe aceşti tineri să treacă cu bine peste această perioadă şi cum să-i atragem spre biserică?
– Din punct de vedere fiziologic, adolescenţa este acea perioadă a vieţii, cuprinsă între copilărie şi vârsta adultă, perioadă în care tânărul trece printr-o serie de schimbări somatice şi psihice importante. Mai concret, 11–18 ani (la fete) şi 14–21 ani (la băieţi). Modificările somatice constau în special în definitivarea creşterii copilului. Din punct de vedere psihologic, adolescenţa este o perioadă de trecere de-a lungul căreia tânărul înfruntă schimbări rapide şi neprevăzute, schimbări care îi modifică organismul şi psihicul, punând bazele viitoarei lui existenţe ca adulţi. Aşa cum aţi zis, acţiunile adolescentului sunt imprevizibile, dispoziţia schimbătoare; poate fi vesel, amabil, deschis, iar în clipa următoare devine irascibil, inabordabil şi agitat; deseori, această atitudine a adolescentului îl dezorientează pe un adult. Adulţii nu reuşesc întotdeauna să accepte condiţia adolescentului, sunt tentaţi să-i trateze pe adolescenţi când ca pe nişte copii, când ca pe nişte adulţi, iar în faţa acestei atitudini, adolescentul reacţionează printr-un refuz, deoarece simte că adultul nu-l priveşte ca pe ceea ce este, ci ca pe ceea ce a fost sau ar trebui să devină. Adolescentul nu greşeşte întotdeauna în totalitate atunci când simte că e neînţeles, nici el nu se înţelege pe sine pentru că, independent de voinţa lui, adolescentul înfruntă schimbare după schimbare şi trebuie să se adapteze rapid la condiţii noi: iată că vocea se modifică, devine mai răguşită şi mai groasă, primele fire de păr încep să răsară pe bărbie, corpul fetelor se maturizează, ele încep să fie privite altfel. Aşadar, adolescentul trebuie să rezolve problemele generale de schimbări într-o perioadă scurtă de timp. Prin urmare, această situaţie generează dezechilibru, îndeosebi în ceea ce priveşte adaptarea la regulile societăţii adulţilor.
„Cine sunt eu?” este o întrebare pe care adolescentul şi-o pune inconştient pe tot parcursul evoluţiei lui, el nu mai este copil, dar nu este nici adult… încă. Aşa se naşte o criză de identitate, care îl împinge pe adolescent să caute puncte de sprijin care să-i ofere o siguranţă şi certitudini în care să creadă.
Prima soluţie la care recurg de obicei adolescenţii e traiul în grupul celor de aceeaşi vârstă, problemele sunt aceleaşi, iar ei nu se mai simt diferiţi. A doua soluţie la care recurg adolescenţii, în încercarea de a da un răspuns crizei de identitate, este să se refugieze în acceptarea pasivă a stereotipurilor lumii adulţilor, adică imită comportamentele adulţilor, adesea maimuţărindu-i cu stângăcie, deoarece nu mai doresc să fie consideraţi copii şi nici să trăiască în incertitudine. Există astfel, tipul de adolescent care tinde spre mitul maturităţii, arătându-se mereu serios şi capabil să-şi asume o responsabilitate sau începe să fumeze şi să demonstreze că este independent prin acţiuni, deseori, iresponsabile (furturi, droguri, etc.).
Perioada adolescenţei este considerată depăşită psihologic, atunci când tânărul şi-a fixat singur o identitate şi este capabil să gestioneze singur relaţiile cu ceilalţi fără să fie nevoit să recurgă la măşti sau la evadări în vis.
Acum, ştiind ce simte şi cum gândeşte un adolescent, putem să-l înţelegem şi să-l acceptăm, să-l ajutăm. Aşa cum am mai spus, adolescenţa se caracterizează şi printr-o criză de identitate. Tânărul, în încercarea lui de a se găsi pe sine, începe să imite, el imită ori comportamentul prietenilor din grupul din care face parte, ori comportamentul vreunui adult, şi asta tocmai pentru că are nevoie de un model. Iar biserica are nenumărate modele pe care le pune înaintea tinerilor: mai întâi este Mântuitorul Hristos, model nu doar pentru tineri. Apoi avem mulţi Sfinţi adolescenţi sau sfinţi copii, spre exemplu Sf. Mamas, un adolescent, care la vârsta de 15 ani a primit cununa muceniciei, a trăit în secolul III şi a întors prietenii păgâni la credinţa în Hristos, după ce o perioadă s-a întors în pustie unde s-a împrietenit cu natura şi toate animalele îl slujeau, iar când a fost chemat în cetate să dea mărturie pentru credinţa lui a venit călare pe un leu. Sau să ne apropiem de zilele noastre, Sf. Evghenie Rodionov, mucenic de 19 ani, din secolul XXI, contemporan cu noi, şi alţii. Iar sfinţii aceştia nu sunt prinşi în pereţii bisericii şi nici nu sunt închişi în cer sau în altă parte. Ei sunt la fel de vii ca noi (totuşi, tind să cred că sunt mai vii ca noi) şi sunt accesibili… Doar să vrem să-i cunoaştem şi să ne împrietenim cu ei.
– Observăm la tinerii de azi cum s-au schimbat preferinţele vestimentare şi cât de preocupaţi sunt de acest subiect. Hainele şi comportamentul unora reprezintă o formă de comunicare. Cum ne uităm la trăirea interioară fără a-i condamna după comportament sau aspect, pentru a-i putea ajuta, fără a-i eticheta? Vă rog să ne adresaţi un gând despre acest lucru…
– Într-adevăr, hainele şi comportamentul sunt o formă de comunicare. Şi pornind de la ideea aceasta, atunci când vedem un tânăr care ascultă o muzică ciudată sau vorbeşte ciudăţenii sau poartă nişte haine ciudate, nu-l etichetăm şi nu-l condamnăm, ci ne uităm la trăirea lui interioară, la motivele lui, la trecutul lui, la rănile lui, către ce tinde? ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic, nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, poartă lanţuri sau nu e ca ceilalţi înseamnă că el vrea să spună ceva. Dar nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivi sau drogaţi, aceştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne arată asta foarte clar: e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski, şi acest „sărman” este aproapele nostru despre care vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv.
Noi de multe ori luăm pildele aşa cum sunt ele scrise, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm… L-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. „Şi atunci – zice pr. Savatie Baştovoi – bubosul din Evanghelie e şi adolescentul acesta care în tramvai te fluieră şi-ţi strigă: „Aliluia, aliluia, aliluia”. Atunci îl întrebi – pentru că acesta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi ne oprim pur şi simplu, intrăm în vorbă cu el, dar nu cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple pe un ton, care într-adevăr să-l mişte şi să vrea el o schimbare. Aşa socotesc eu că e un început al vieţii creştine. Nu neapărat nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea lui, de a-l înţelege, pur şi simplu. Totul ţine de a nu eticheta. Noi, când vedem un tânăr pe stradă, cu freza pe vârful capului sau plin de cercei în urechi, nas, tâmple şi alte părţi, sau unul care urlă sau râde cu toată puterea, avem tendinţa a-i pune eticheta: „uite golanul”. Ori o etichetă pusă cuiva, nu ne mai lasă să-l cunoaştem, să-l înţelegem sau să-l acceptăm. A nu eticheta înseamnă a privi omul ca pe cea mai gingaşă minune… Acolo încă mai este un prunc gingaş, un sfânt în devenire.
(Va urma)

A.B.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...