Să ne pregătim împreună pentru bacalaureatul superior! - Romantismul – curent literar

Curentul literar este greu de definit, în general, el desemnând o realitate artistică de o mare complexitate, în continuă prefacere şi reaşezare. Este o mişcare culturală de o anumită amploare şi durată, cu principii generale care converg şi care pot fi de natura artistică, ideologică, filozofică etc. Aceste principii se integrează unei viziuni comune într-o anumită perioadă istorică şi exprimă tendinţele unei epoci.

Romantismul a apărut mai întâi în Anglia, apoi în Germania şi Franţa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, adică în epoca destrămării feudalismului, când capitalismul câştigă tot mai mult teren, când asistăm la revoluţiile burghezo-democrate din preajma anului 1848 şi la războaiele pentru eliberare şi independenţă naţională. Cel care a identificat şi definit cu claritate principiile noii mişcări culturale a fost scriitorul francez Victor Hugo, într-un adevărat program-manifest, publicat, în prefaţă la drama sa, Cromwell, în anul 1827.

În timp ce opera clasicilor stă sub semnul raţiunii şi lucidităţii, romanticii valorizează sentimentele, emoţiile. Ei doresc să-şi afirme trăsăturile particulare, individualitatea, să fie originali, spontani, să-şi lase imaginaţia să zburde fără nici o oprelişte, să se elibereze de orice fel de constrângeri (politice, sociale, estetice). Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, autocontemplare, întoarcere către sine, pentru că, în viziunea lor, numai aşa se poate ajunge la adevăr şi la cunoaşterea lumii.

Romantismul apare ca o reacţie împotriva rigorilor, a raţiunii reci, a limitărilor impuse de curentul clasic, restricţii care limitau, în diferite moduri, libertatea de creaţie. Este o mişcare culturală amplă care a impus o profundă modificare de mentalitate.

Personajele sunt puternic individualizate, cu calităţi sau defecte ieşite din comun, aflate în conflict cu societatea, cu ele însele sau chiar cu divinitatea. Adeseori, eroul romantic este inadaptat, neînţeles de societatea în care trăieşte, izolat, de unde frecvenţa sentimentului singurătăţii. Când este prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii, poate ajunge la dedublare, la nebunie sau, la polul opus, poate atinge sublimul, ca Jean Valjean din Mizerabilii de Victor Hugo sau cocoşatul de la Notre-Dame (care, sub aspectul unui fizic hidos, are o inimă de aur).

Psihologic vorbind, romanticul este asemenea unui cal nărăvaş care, odată scăpat din frâu (adică din regulile şi limitările la care îl supunea clasicismul), ţâşneşte spre libertate fără să se mai oprească, asumându-şi toate consecinţele. Echilibrului clasic, romanticul îi opune reacţii extreme. Ne-am obişnuit să-i definim pe protagonişti prin formula: „personaje excepţionale în împrejurări excepţionale” (în sensul de „excepţie” de la normalitate, de la regulă).

Criticul George Călinescu defineşte personajul romantic tot prin referire cel clasic. Primul este ieşit din comun, de o frumuseţe maladivă, „bizar”, în timp ce clasicul este un om normal, raţional, de o frumuseţe armonioasă, standardizată.

Eroul romantic aduce în literatură un suflu nou, puternic, ce sparge normele convenţionale prin trăsături excesive, fie în sens pozitiv (geniul, eroul, omul superior), fie în sens negativ (nebunul, vagabondul, puşcăriaşul). Frecvent, trăsături contradictorii se reunesc în acelaşi personaj, sfâşiat dramatic de frământări interioare, neliniştit, inadaptat, neînţeles, aşa cum îl descoperim în câteva creaţii eminesciene. Soluţia este refugiul în vis, în meditaţie sau într-un univers compensatoriu, misterios, fantastic, concretizat uneori prin descinderi imaginare în spaţii exotice.

Mai distingem un romantic avântat, vizionar şi revoluţionar, pe care îl recunoaştem în multe poezii paşoptiste (inclusiv în lirica lui Petőfi Sándor), un luptător până la capăt, fără compromisuri, până la sacrificiu de sine pentru o idee în care crede cu toată fiinţa. În orice caz, personajul romantic e imprevizibil, complex, în scrierile în proză sau teatru e mobil, evoluează, se transformă pe parcursul acţiunii.

Spre deosebire de clasici, romanticii sunt, estetic vorbind, mai liberi, permit interferenţele, amestecul genurilor şi speciilor. În lirică e preferată elegia, meditaţia, poemul filosofic iar în epică, tot forme versificate, precum balada şi poemul eroic. Proza e reprezentată mai mult de nuvelă şi roman iar teatrul de dramă (în special drama istorică).

Înclinaţia spre aspectele contradictorii ale vieţii are influenţă asupra esteticii romantice şi la nivel formal prin preferinţa pentru antiteză (trecut – prezent, înger – demon, om superior – om comun), ca procedeu compoziţional şi stilistic, uneori păcătuind prin retorism excesiv, prin grandilocvenţă.

Dintre romanticii literaturii universale îi amintim pe V. Hugo, Lamartine, Byron, Shelley, Puşkin, Lermontov, Novalis, H. Heine, E. A. Poe, Eminescu, iar la nivelul literaturii române Vasile Cârlova, I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Cezar Bolliac.

Lector Maria Marieta Gavra