Suntem o
comunitate de supărăcioşi. Ne supărăm dacă se scrie despre noi la ziar, dar ne
supărăm şi dacă nu se scrie. Sau dacă nu apărem atunci şi aşa cum noi vrem la
televizor. Ne necăjim dacă presa din România cu lunile nu se interesează de
soarta noastră, a românilor uitaţi aici, în Ungaria, dar ne supărăm şi după ce apare
vreo scriere despre noi, pentru că noi nu aşa am zis, sau dacă aşa am zis, nu
aşa am gândit. Ne supărăm că pe noi nu ne înţelege nimeni, nici ungurii (na,
poate ei un pic mai bine), dar nici românii, mai ales nu cei de la Bucureşti. E
adevărat că de cele mai multe ori nici noi nu ne înţelegem pe noi, atunci cum
să ne înţeleagă lumea?! Pentru că noi – aşa credem – suntem o minoritate
specială: nu suntem nici ca suedezii din Finlanda sau finlandezii din Suedia,
dar nici ca secuii din Covasna sau Harghita. Ca noi nu e nimeni şi nimeni nu e
ca noi…
Schimbările
de după 1990 astea ne-au adus: supărări, neînţelegeri, mâhniri. Până atunci
parcă eram mai fericiţi: ştiam, aşa învăţam şi la şcoală, că suntem o
naţionalitate mică în Ungaria, care trăim foarte bine împreună cu ungurii, şi aşa
a fost dintotdeauna. Generaţiile care ne-am şcolit între 1950 şi 1990, aşa am
crescut, aşa am fost educaţi. Bătrânii noştri tăceau, nu prea povesteau despre
greutăţile lor din trecut, despre batjocura şi ruşinea pe care o suportau dacă
se dădeau de români, credeau că nouă o să ne fie mai bine dacă nu le ştim toate
astea, vom avea un viitor mai fericit dacă ne asimilăm, ne dăm după ceilalţi. Nu
ştiau, de unde să fi ştiut, că dacă nu-ţi cunoşti trecutul, aşa cum a fost el,
cu bune şi rele, nu poţi deveni un om integru, un om cu o identitate puternică,
ci doar talpa ţării.
După 1990,
lumea s-a deschis şi pentru noi, am început să vedem mai departe de hotarele
Micherechiului, ale Chitighazului sau ale Julei, i-am regăsit pe românii din
România şi ei pe noi. Ani în şir au venit delegaţiile oficiale şi mai puţin
oficiale cu duiumul, unii s-au mirat cum de trăiesc români în Ungaria
întrebându-ne când şi de unde am venit aici (întărind, din păcate, şi prin asta
ipoteza ungurilor că noi, românii suntem venetici pe aceste pământuri ungurene),
iar alţii au venit să ne de-a lecţii de românism. Toţi ne-au supărat. Am simţit
că ei nu ne înţeleg, nu ne acceptă aşa cum suntem, şi ne-am retras fiecare în
carapacele noastre. Nu am avut şi nu avem nici azi o pătură serioasă de
intelectuali (scuze, de la cei foarte puţini interesaţi), care să fie în stare
să vindece aceste răni dureroase. În loc să ne construim legături sănătoase şi
benefice cu ţara-mamă, în timp ce întreţinem legături corecte şi cinstite cu statul în care
trăim, noi ne jucăm de-a autoguvernările prădându-ne timpul cu alegeri şi
campanii, cu promisiuni şi minciuni, care lasă în urma lor de fiecare dată o
comunitate sfâşiată, păcălită, supărată.
Suntem o
comunitate de supărăcioşi. Cei care n-au câştigat la alegeri de aia, cei care
au câştigat pentru că se simt folosiţi, manipulaţi. Îi suspectăm pe cei care nu
ne laudă, şi în faţă şi în spate, şi personal şi în public. Nu acceptăm nici
cea mai nevinovată critică sau observaţie, fie ea venită de la un ministru, un
ambasador sau un biet ziarist. Toate le luăm în nume personal. Ne zbatem: ce
are oare cu mine? ce are cu autoguvernarea mea? ce are cu şcoala mea? Dacă
cineva se arată nemulţumit de atitudinea sau activitatea directorului, este
acuzat că şi-a bătut joc de elevi. În loc să discutăm, să dezbatem, să
analizăm, să argumentăm, noi ne supărăm. Mai rău decât copiii. La noi, oricare
observaţie sau părere trebuie să înceapă aşa: iartă-mă şi scuză-mă că-ţi zic,
nu lua în nume personal, dar… Şi continui numai dacă eşti sigur-sigur că
individul a înţeles că nu ai nimic personal cu el. Dacă nu a înţeles, vorbeşti
la pereţi.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu