Am avut ocazia în weekendul trecut să refac
traseul eroilor români, care au eliberat Ungaria şi Slovacia până în Munţii
Tatra. Împreună cu Fundaţia „Gheorghe Pomuţ”, de al cărui nume se leagă şi
vânzarea Alaskăi, general român din armata americană. Iniţiatorul acestei
descinderi, părintele Stelian Borza,
preşedintele fundaţiei, un om de rând de altfel, cu bunele şi relele pe care le
poţi duce la o vârstă apropiată de 70 de ani.
Pornind din Timişoara, vineri dimineaţa,
încărcaţi de coroane de flori, pâini şi lumânări, vin, ţuică şi daruri pentru
românii rămaşi pe meleaguri străine, vii şi morţi. Dacă iniţial nu am prea
înţeles multe din această descindere, la terminarea şi mai ales pe parcursul ei
am simţit acel sentiment profund, netrăit de pe vremea Nadiei: mândria de a fi
român. Mulţi oameni şi preoţi au fost încântaţi şi bucuroşi să ne vadă,
invitându-ne la ei acasă la masă şi discuţii, mai ales că părintele nu şi-a
anunţat vizita. Ajunşi la Dány, în apropierea Budapestei, la troiţa instalată acum nouă ani de fundaţia
mai sus amintită, am depus la baza ei toate merindele şi două steaguri
tricolore din Cenad, care din cele înţelese de mine, parcurg acest drum anual,
şi sunt ale unei familii onorabile de ingineri. Aprindem cărbunele puţin
încăpăţânat în bătaia vântului, din cădelniţa preotului, peste care aşezăm
sacâzul. De aici totul se transformă din ceva normal, în ceva greu de înţeles.
Dacă înainte părintele părea un om de rând cu bune şi rele, acum se transformă
în ceva măreţ, magic, în mesagerul divin. Prin cuvinte alese care-ţi cresc bătăile
inimii şi-ţi urcă acel nod în gât, dându-ţi drumul la lacrimi de compasiune,
durere, pentru cei plecaţi şi morţi pe meleaguri străine, îngemănate cu
norocul, poate, de a fi român. Totul, slujba părintelui, spiritele celor duşi
şi morţi pe meleaguri străine, strigătele de disperare ale mamelor şi soţiilor
şi copiilor lor rămaşi acasă, vizualizarea câmpului de luptă, totul ne
transformă în oameni mai umili, mai profunzi, mai cu frică de Dumnezeu.
Ortodocşii
fac şi dau pomeni pentru morţi. Catolicii locali nici nu prea au înţeles de ce
ne aflăm noi acolo, dar au primit cu smerenie cele date de noi, cu promisiunea
că de fiecare dată când vor mai veni la cimitir, se vor ruga şi aprinde o
lumânare la troiţa românească.
Plecăm
cu regretul că nu mai putem rămâne în casa parohială a părintelui din Dány şi a câtorva familii pe care le-am vizitat în fugă,
timpul ne presa. Repetăm întreg ritualul şi la Sülysáp, unde părintele duce
cadouri unei familii mixte, iar la ora 15.00 pornim spre Zvolen, Slovacia. Prin
bunătatea şi bunăvoinţa unui român ajuns şi rămas pe meleaguri slovace, Gavrilă Marius Călin, ajungem să ne
cazăm la hotel. Sâmbătă, la ora 11.00, ajungem la cimitirul din Zvolen, unde
odihnesc peste 10 mii de ostaşi români şi unde, de asemenea, este instalată o
troiţă înaltă de aproximativ cinci metri, adusă din România de către fundaţie
acum douăzeci de ani. Cimitirul este bine îngrijit, cu alei pietruite şi iarbă
tunsă. Mausoleul ridicat în cinstea lor strălucea în soarele amiezii. Aici găsim
mai multe familii de ucrainieni, slovaci şi una românească din Maramureş, mult
prea puţini români la cei peste zece mii de eroi. Câteva coroane de flori nu
prea vechi străjuiau frumosul mausoleu din piatră albă. La slujbă participă toţi
oamenii din jur, chiar de alte naţionalităţi, slujbă dumnezeiască, care din nou
ne înmoaie sufletele. La sfârşit am împărţit celor de faţă pomenile aduse şi
diplome de excelenţă scrise de părintele Borza.
Plecăm
acasă cu speranţa reîntoarcerii la anul, dar mai ales cu profundul regret că
aceşti eroi ai neamului au fost uitaţi. Glorie eternă lor! Dumnezeu să-i
odihnească în pace!
Victor Hotean, primar,
Giera, România
Ennek a mára elrománosított, bánsági Gyér településnek a polgármestere írja:
RăspundețiȘtergere"Am avut ocazia în weekendul trecut să refac traseul eroilor români, care au eliberat Ungaria şi Slovacia până în Munţii Tatra."
Azt írja a koma, hogy a II. vgh. idején a románok szabadították fel Magyarországot, Szlovákiát, egészen a Tátráig.
Ehhez csak annyit, hogy a fenti állítás tipikus példája a román butaságnak és az arcátlan történelemhamisításnak.