Dan Lungu: „O carte tradusă înseamnă un nou destin al cărţii”

– Stimate domnule Dan Lungu, nu sunteţi pentru prima dată la un târg de carte, organizat la Budapesta. Aţi fost şi în urmă cu câţiva ani, cu ocazia apariţiei în limba maghiară a romanului „Sunt o babă comunistă”. Cum e această revenire acum?
– Într-adevăr, eu am avut o perioadă în care veneam destul de des în Ungaria, fiindcă am două cărţi traduse „Sunt o babă comunistă” şi „Cum să uiţi o femeie”, şi am fost şi la festivalul cărţii. Ar fi trebuit să ajung şi când s-a jucat aici piesa, adaptarea, dramatizarea după „Sunt o babă comunistă”, dar îmi pare rău că nu am reuşit să ajung. Mă bucur că sunt aici din nou cu fragmente dintr-o carte nouă, fragmente deocamdată traduse în limba maghiară. Va apărea cartea în întregime cel mai probabil în prima jumătate a anului viitor, traducătoarea Gabriela Costa lucrează la traducere.

Eu mă bucur că am foarte mulţi prieteni, am o preţuire extraordinară pentru autorii maghiari, urmăresc cu interes ce se întâmplă în viaţa literară din Ungaria. Cred că avem foarte multe de învăţat unii de la alţii şi mă bucur să fiu la faţa locului să văd cum târgul de carte s-a dezvoltat. Au mai mulţi invitaţi decât în alţi ani, la standul României e un dinamism extraordinar, deci e o efervescenţă aicea, care mă bucură şi sunt interesat să urmăresc îndeaproape şi ca scriitor, şi ca director al Muzeului Literaturii Române fiindcă, poate pe viitor, o să dezvoltăm un proiect cu Muzeul Literaturii de la Budapesta. Mai ales mă interesează în calitate de director al Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere, fiindcă noi invităm autori străini şi e foarte important pentru noi să avem autori tineri, vizibili, care cumva trasează viitorul literaturii maghiare, pe care să-i avem invitaţi din vreme la noi.
– Cred că fiecare carte pe care o scrie cineva este ca un copil pe care-l creşte, îl educă şi după aceea îl dă lumii. Dar cum este atunci când apare într-o altă limbă?
– Este o întrebare complicată pentru că este foarte greu să estimezi ce se întâmplă cu o carte când iese din contextul ei natural, din contextul cultural, în care a crescut şi în care există o receptare relativ controlată. Adică poţi să ştii cam ce o să gândească cei care citesc această carte. În momentul în care o scoţi din acest context cultural şi o duci în altă parte, eu fac deseori o comparaţie: e ca şi cum te-ai reîncarna într-un alt timp, într-o altă ţară şi ai un nou destin. Practic, o carte tradusă înseamnă un nou destin al cărţii, o viaţă pe care o trăieşte în paralel, astfel încât, de câte ori apare o traducere, practic de atâtea ori cartea se reinventează într-un context cultural diferit, adică se reîncarnează în altceva.
– Şi ultimul dumneavoastră volum, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, care a apărut anul trecut, în octombrie, este în lucru deja în limba maghiară. Se poate spune că foarte repede, nu? Încă nu s-au răcit paginile, nu au fost decantate şi deja se reîncarnează într-o nouă formă.
– Din fericire, odată cu proiectele ICR începute cu ani în urmă de promovare a literaturii române în străinătate şi de stimulare a traducerilor, există un schimb şi un dinamism european foarte bun pentru literatura română, astfel încât sunt posibile aceste fenomene. Am fost la sfârşitul anului trecut cu un fragment în limba germană la Viena, pentru prezentarea cărţii, iată-mă acum aici. Este semnat contractul pentru o traducere în limba poloneză, deci practic la un an de la apariţia cărţii, deja aceasta începe să circule şi în alte contexte culturale, în alte ţări.
Eu cred că acesta este un fenomen de normalitate într-o Europă integrată în care România intră cu drepturi depline şi într-un metabolism cultural european. E firesc ca, atunci când ai intrat într-un organism care funcţionează, să împărtăşeşti acest metabolism intercultural, dar asta nu se naşte de la sine, ci întotdeauna trebuie stimulat printr-o politică coerentă de către stat. Iată că ICR, Ministerul Culturii, încep să-şi facă treaba din ce în ce mai bine şi asta se vede şi în rezultate de acest gen.
Aţi spus foarte frumos în cadrul prezentării cărţii de aici de la Budapesta, că nu în primul rând ca fenomen social, ci din perspectiva narativă aţi fost captat în scrierea romanului „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”.
– Sigur, pentru că orice roman este o provocare pentru autor. Un autor are propriile lui obsesii, fie ca teme de abordare, dar şi obsesii teoretice. Adică pentru autor este foarte important să-şi încerce forţele, uzând de diferite perspective narative, schimbând lexico-sintaxa, stilistica, şi tot timpul am avut obsesia asta, să scriu o carte din perspectiva copilului. Am mai scris nişte proze scurte, aşa ca un fel de exerciţiu şi am văzut că mi-ar merge mâna nu numai din perspectiva „babei comuniste” ci şi din perspectiva copilului post comunist şi atunci am îndrăznit să mă apuc de acest roman. Nu a fost uşor deloc, este destul de complicat să intri în mintea copilului, să vezi numai prin ochişorii lui, să foloseşti cuvintele lui, logica, sintaxa, dar a fost un exerciţiu spectaculos, care pe mine m-a îmbogăţit foarte mult şi uman, nu numai ca scriitor. Ca scriitor am luat-o ca o provocare pe care am dus-o la capăt şi zic eu că în chip onorabil, adică sunt mulţumit de ceea ce mi-a ieşit.
– Aţi spus în aceste zile, chiar şi la seara literară de la ICR Budapesta, cât de important este traducătorul pentru fiecare carte şi faptul că s-a vorbit destul de puţin, de altfel probabil de-abia acum începe să se privească cu ochi mai atenţi şi munca traducătorului. Iar prin organizarea festivalului de la Iaşi, FILIT, aţi dat rangul care se cuvine traducătorului.
– Nu vă ascund că introducerea traducătorului în această ecuaţie vine în urma experienţei pe care eu şi colegii mei cu care fac festivalul, am căpătat-o în urma proiectului ICR. Ei sunt primii care au demonstrat cumva şi practic importanţa lor, pentru că doar aşa cărţile noastre au circulat pentru că au existat nişte traducători foarte buni care au tradus convingător în limbile lor cărţile noastre şi au jucat cumva şi rol de agenţi literari în ţările din care vin. Iar dacă am ajuns în postura în care putem stimula acest lucru, să o facem cum se cuvine. Atunci când am gândit acest festival de literatură şi de traducere aducând la rangul la care merită traducătorii şi făcând şi aceste rezidenţe FILIT pentru traducători şi şcolile de vară pentru traducători am făcut-o pentru că sunt convins că este o investiţie cu un mare profit pe termen lung pentru cultura română.
Varianta în limba maghiară a romanului „Sunt o babă comunistă” s-a bucurat de succes, probabil va fi reeditată, a fost şi dramatizată. Ascultând acum fragmente din „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu”, traduse în maghiară de Gabriela Koszta, cred că putem spune că şi această carte are toate şansele să se bucure de succes în spaţiul cultural maghiar.
– Înclin să vă dau dreptate. De ce? Eu am un alt barometru, dacă vreţi, barometrul publicului. Eu sunt un om prezent în social media şi comunic foarte des cu cititorii mei. Şi după ce a apărut această carte am primit valuri de mailuri şi mesaje, pe facebook, în care cititorii mi-au împărtăşit experienţa lor de lectură şi cred că e un tip de experienţă foarte sensibilă, proaspătă, care-mi aduce aminte de entuziasmul cititorilor după apariţia romanului „Sunt o babă comunistă”. S-ar putea să aibă destine asemănătoare. Cred că e o carte care merge direct la sufletul cititorului şi asta mă bucură mult.
– Tema este de actualitate în toate aceste ţări foste comuniste şi, în ultimii ani, chiar şi în Ungaria.
– Da, această migraţie temporară pentru muncă e un fenomen vechi în România, dar care are efecte din ce în ce mai acute, efecte şi negative, dar şi efecte pozitive. Trebuie să spunem lucrul acesta: că efectele nu sunt doar dezastre familiale, care se nasc în urmă, uneori sunt salvări care vin, familii care altminteri nu ar fi rezistat în contextul românesc al tranziţiei. Şi au rezistat fiindcă unul sau ambii părinţi au plecat în străinătate şi au reuşit să câştige bani să-şi ţină copiii la şcoală. Eu am întâlnit şi copii care au spus că nu ar fi reuşit să facă liceul sau facultatea dacă mama nu ar fi plecat în străinătate. Cartea mea nu e paradigmatică, nu acoperă toate aspectele emigraţiei în străinătate, ci e doar o poveste. O poveste despre tema copilului, şi prin asta foarte emoţionantă. Fenomenul e mult mai complex şi nu am orgoliul că romanul meu îl acoperă în totalitate, ci acoperă o părticică, pe care o explorează cu multă căldură, sensibilitate, cu multă candoare şi spontaneitate.
În numele cititorilor „Foii româneşti” vă mulţumesc mult. Să auzim numai de bine şi să ne revedem cât mai curând la Budapesta!
– Şi eu vă mulţumesc!

G.E.Elekes

Comentarii