–
Stimate domnule Dan Lungu, nu sunteţi pentru prima dată la un târg de carte,
organizat la Budapesta. Aţi fost şi în urmă cu câţiva ani, cu ocazia apariţiei
în limba maghiară a romanului „Sunt o babă comunistă”. Cum e această revenire
acum?
–
Într-adevăr, eu am avut o perioadă în care veneam destul de des în Ungaria,
fiindcă am două cărţi traduse „Sunt o babă comunistă” şi „Cum să uiţi o
femeie”, şi am fost şi la festivalul cărţii. Ar fi trebuit să ajung şi când s-a
jucat aici piesa, adaptarea, dramatizarea după „Sunt o babă comunistă”, dar îmi
pare rău că nu am reuşit să ajung. Mă bucur că sunt aici din nou cu fragmente dintr-o
carte nouă, fragmente deocamdată traduse în limba maghiară. Va apărea cartea în
întregime cel mai probabil în prima jumătate a anului viitor, traducătoarea Gabriela Costa lucrează la traducere.
Eu
mă bucur că am foarte mulţi prieteni, am o preţuire extraordinară pentru
autorii maghiari, urmăresc cu interes ce se întâmplă în viaţa literară din
Ungaria. Cred că avem foarte multe de învăţat unii de la alţii şi mă bucur să
fiu la faţa locului să văd cum târgul de carte s-a dezvoltat. Au mai mulţi
invitaţi decât în alţi ani, la standul României e un dinamism extraordinar,
deci e o efervescenţă aicea, care mă bucură şi sunt interesat să urmăresc
îndeaproape şi ca scriitor, şi ca director al Muzeului Literaturii Române
fiindcă, poate pe viitor, o să dezvoltăm un proiect cu Muzeul Literaturii de la
Budapesta. Mai ales mă interesează în calitate de director al Festivalului
Internaţional de Literatură şi Traducere, fiindcă noi invităm autori străini şi
e foarte important pentru noi să avem autori tineri, vizibili, care cumva
trasează viitorul literaturii maghiare, pe care să-i avem invitaţi din vreme la
noi.
– Cred că fiecare carte pe care o scrie
cineva este ca un copil pe care-l creşte, îl educă şi după aceea îl dă lumii.
Dar cum este atunci când apare într-o altă limbă?
–
Este o întrebare complicată pentru că este foarte greu să estimezi ce se
întâmplă cu o carte când iese din contextul ei natural, din contextul cultural,
în care a crescut şi în care există o receptare relativ controlată. Adică poţi
să ştii cam ce o să gândească cei care citesc această carte. În momentul în
care o scoţi din acest context cultural şi o duci în altă parte, eu fac deseori
o comparaţie: e ca şi cum te-ai reîncarna într-un alt timp, într-o altă ţară şi
ai un nou destin. Practic, o carte tradusă înseamnă un nou destin al cărţii, o
viaţă pe care o trăieşte în paralel, astfel încât, de câte ori apare o
traducere, practic de atâtea ori cartea se reinventează într-un context
cultural diferit, adică se reîncarnează în altceva.
– Şi ultimul dumneavoastră volum, „Fetiţa
care se juca de-a Dumnezeu”, care a apărut anul trecut, în octombrie, este în
lucru deja în limba maghiară. Se poate spune că foarte repede, nu? Încă nu s-au
răcit paginile, nu au fost decantate şi deja se reîncarnează într-o nouă formă.
–
Din fericire, odată cu proiectele ICR începute cu ani în urmă de promovare a
literaturii române în străinătate şi de stimulare a traducerilor, există un
schimb şi un dinamism european foarte bun pentru literatura română, astfel
încât sunt posibile aceste fenomene. Am fost la
sfârşitul anului trecut cu un fragment în limba germană la Viena, pentru
prezentarea cărţii, iată-mă acum aici. Este semnat contractul pentru o
traducere în limba poloneză, deci practic la un an de la apariţia cărţii, deja aceasta
începe să circule şi în alte contexte culturale, în alte ţări.
Eu
cred că acesta este un fenomen de normalitate într-o Europă integrată în care
România intră cu drepturi depline şi într-un metabolism cultural european. E
firesc ca, atunci când ai intrat într-un organism care funcţionează, să
împărtăşeşti acest metabolism intercultural, dar asta nu se naşte de la sine,
ci întotdeauna trebuie stimulat printr-o politică coerentă de către stat. Iată că
ICR, Ministerul Culturii, încep să-şi facă treaba din ce în ce mai bine şi asta
se vede şi în rezultate de acest gen.
–
Aţi spus foarte frumos în cadrul prezentării cărţii de aici de la Budapesta,
că nu în primul rând ca fenomen social, ci din perspectiva narativă aţi fost captat
în scrierea romanului „Fetiţa care se
juca de-a Dumnezeu”.
– Sigur, pentru că orice roman este o
provocare pentru autor. Un autor are propriile lui obsesii, fie ca teme de
abordare, dar şi obsesii teoretice. Adică pentru autor este foarte important
să-şi încerce forţele, uzând de diferite perspective narative, schimbând
lexico-sintaxa, stilistica, şi tot timpul am avut obsesia asta, să scriu o
carte din perspectiva copilului. Am mai scris nişte proze scurte, aşa ca un fel
de exerciţiu şi am văzut că mi-ar merge mâna nu numai din perspectiva „babei
comuniste” ci şi din perspectiva copilului post comunist şi atunci am îndrăznit
să mă apuc de acest roman. Nu a fost uşor deloc, este destul de complicat să
intri în mintea copilului, să vezi numai prin ochişorii lui, să foloseşti
cuvintele lui, logica, sintaxa, dar a fost un exerciţiu spectaculos, care pe
mine m-a îmbogăţit foarte mult şi uman, nu numai ca scriitor. Ca scriitor am
luat-o ca o provocare pe care am dus-o la capăt şi zic eu că în chip onorabil,
adică sunt mulţumit de ceea ce mi-a ieşit.
– Aţi spus în aceste zile, chiar şi la seara
literară de la ICR Budapesta, cât de important este traducătorul pentru fiecare
carte şi faptul că s-a vorbit destul de puţin, de altfel probabil de-abia acum
începe să se privească cu ochi mai atenţi şi munca traducătorului. Iar prin
organizarea festivalului de la Iaşi, FILIT, aţi dat rangul care se cuvine
traducătorului.
–
Nu vă ascund că introducerea traducătorului în această ecuaţie vine în urma
experienţei pe care eu şi colegii mei cu care fac festivalul, am căpătat-o în
urma proiectului ICR. Ei sunt primii care au demonstrat cumva şi practic
importanţa lor, pentru că doar aşa cărţile noastre au circulat pentru că au
existat nişte traducători foarte buni care au tradus convingător în limbile lor
cărţile noastre şi au jucat cumva şi rol de agenţi literari în ţările din care
vin. Iar dacă am ajuns în postura în care putem stimula acest lucru, să o facem
cum se cuvine. Atunci când am gândit acest festival de literatură şi de
traducere aducând la rangul la care merită traducătorii şi făcând şi aceste
rezidenţe FILIT pentru traducători şi şcolile de vară pentru traducători am
făcut-o pentru că sunt convins că este o investiţie cu un mare profit pe termen
lung pentru cultura română.
–
Varianta în limba maghiară a romanului
„Sunt o babă comunistă” s-a bucurat de succes, probabil va fi reeditată, a fost
şi dramatizată. Ascultând acum fragmente din „Fetiţa care se juca de-a
Dumnezeu”, traduse în maghiară de Gabriela Koszta, cred că putem spune că şi
această carte are toate şansele să se bucure de succes în spaţiul cultural
maghiar.
–
Înclin să vă dau dreptate. De ce? Eu am un alt barometru, dacă vreţi,
barometrul publicului. Eu sunt un om prezent în social media şi comunic foarte
des cu cititorii mei. Şi după ce a apărut această carte am primit valuri de
mailuri şi mesaje, pe facebook, în care cititorii mi-au împărtăşit experienţa
lor de lectură şi cred că e un tip de experienţă foarte sensibilă, proaspătă,
care-mi aduce aminte de entuziasmul cititorilor după apariţia romanului „Sunt o
babă comunistă”. S-ar putea să aibă destine asemănătoare. Cred că e o carte
care merge direct la sufletul cititorului şi asta mă bucură mult.
– Tema este de
actualitate în toate aceste ţări foste comuniste şi, în ultimii ani, chiar şi
în Ungaria.
–
Da, această migraţie temporară pentru muncă e un fenomen vechi în România, dar
care are efecte din ce în ce mai acute, efecte şi negative, dar şi efecte
pozitive. Trebuie să spunem lucrul acesta: că efectele nu sunt doar dezastre
familiale, care se nasc în urmă, uneori sunt salvări care vin, familii care
altminteri nu ar fi rezistat în contextul românesc al tranziţiei. Şi au
rezistat fiindcă unul sau ambii părinţi au plecat în străinătate şi au reuşit
să câştige bani să-şi ţină copiii la şcoală. Eu am întâlnit şi copii care au
spus că nu ar fi reuşit să facă liceul sau facultatea dacă mama nu ar fi plecat
în străinătate. Cartea mea nu e paradigmatică, nu acoperă toate aspectele
emigraţiei în străinătate, ci e doar o poveste. O poveste despre tema
copilului, şi prin asta foarte emoţionantă. Fenomenul e mult mai complex şi nu
am orgoliul că romanul meu îl acoperă în totalitate, ci acoperă o părticică, pe
care o explorează cu multă căldură, sensibilitate, cu multă candoare şi
spontaneitate.
–
În numele cititorilor „Foii româneşti” vă
mulţumesc mult. Să auzim numai de bine şi să ne revedem cât mai curând la
Budapesta!
–
Şi eu vă mulţumesc!
G.E.Elekes
Comentarii
Trimiteți un comentariu