Ioana Pârvulescu: „Literatura îţi satisface dorinţe irealizabile în viaţă”

Scriitoarea Ioana Pârvulescu a participat pentru prima dată la Târgul de carte din Budapesta, în cursul lunii aprilie a.c., la lansarea primului său roman tradus în limba maghiară „Viaţa începe vineri”/„Az élet pénteken kezdődik”. Lăudat de critica literară şi extrem de bine primit de public, romanul Ioanei Pârvulescu a apărut în limba suedeză şi este în curs de publicare în engleză, franceză, bulgară, sârbă, croată, macedoneană şi albaneză. „«Viaţa începe vineri» e o carte care poate fi citită ca roman poliţist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câştigat dacă va uita de toate aceste categorii şi-o va vedea pur şi simplu ca pe o lume vie, plină de poezie şi adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii", a spus Mircea Cărtărescu despre cartea colegei sale. Ioana Pârvulescu predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti, scrie teorie şi critică literară, poezii şi romane. În 2013 a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

– Stimată Ioana Pârvulescu, ce sentiment încercaţi ca autor, la apariţia cărţii dumneavoastră, într-o altă limbă?

– În cazul unei cărţi, fiecare traducere este o renaştere. Numele cărţii mele în maghiară este „Az élet pénteken kezdődik”. Învăţ întotdeauna numele traducerilor mele, îl ştiu până şi pe cel în suedeză. Făceam observaţia că personajele noastre vorbesc mai multe limbi decât autorul, deci ele sunt asemenea copiilor, îţi scapă de sub control, sunt altceva decât tine şi iată ştiu mai multe decât tine. Personajele mele faţă de mine ştiu cel puţin trei limbi în plus până acuma, suedeza, maghiara şi sârba, dar vor vorbi şi alte limbi. Sunt foarte-foarte bucuroasă că o editură din Ungaria, Editura Typotex, a ales fără nici un ajutor o carte de-a mea, uitându-se într-un catalog de la Frankfurt, unde eu nu eram prezentă. Editoarea a invitat la dans această carte, ca să preiau sintagma domnului Gabriel Liiceanu, care spunea că orice carte aşteaptă să fie invitată la dans. Iată că Editura Typotex, care are o echipă extraordinar de bună, a invitat această carte la dans şi a apărut o ediţie foarte-foarte îngrijită şi lucrată cu mult suflet.

– Deci putem să spunem, cartea are destinul ei. Cartea Dumneavoastră are un destin deosebit, este foarte norocoasă, pentru că a avut-o ca traducător pe doamna Gabriela Koszta care este şi o traducătoare de rutină. Ce părere aveţi?

– Doamna Koszta a tradus un lucru chiar mai greu decât atât, a tradus „Orbitorul” lui Mircea Cărtărescu, carte care încă nu a apărut, dar ea a reuşit această traducere. Vreau să spun că în Germania s-au alocat doi traducători pentru „Orbitorul” lui Cărtărescu în germană. Da, doamna Gabriela Koszta, pe care nu o cunoşteam până acum două zile, este o persoană minunată, am vorbit cu ea mult despre traduceri şi avem absolut aceleaşi păreri. Ea face o muncă extrem de dificilă şi o duce la capăt cu inteligenţă. Eu nu pot să apreciez traducerea în maghiară, dar pot să apreciez explicaţiile dumneaei despre felul în care a tradus anumite lucruri, şi pot garanta că este o traducere foarte bună. Doamna Gabriela Koszta a tradus din foarte mulţi autori români, are cred că vreo 14 traduceri, o bogată activitate în urma ei şi cu siguranţă şi înaintea ei.

– Revenind puţin la conţinutul cărţii „Viaţa începe vineri”. Spuneaţi şi în discuţia de astăzi cu publicul că vă simţiţi, ca şi autor, risipită câte puţin în toate personajele. În care vă regăsiţi totuşi cel mai mult?

– Da, într-adevăr, deşi cititorii ţin să mă identifice cu Iulia, care este o fată de 21 de ani. Ea scrie la persoana întâi, şi cititorilor le este mai uşor să te identifice ca autor cu cineva care vorbeşte la persoana întâi. Dacă e să fac o mărturisire, unde mi-am pus eu adevăratele uimiri despre viaţă sau unde m-aş fi văzut foarte bine este în personajul lui Nicu, un copil de 8 ani, care are mari uimiri în faţa vieţii, care nu are o viaţă foarte uşoară, duce multe pe micii lui umeri şi are o maturitate puţin peste vârsta lui. În acelaşi timp, el are şi mari naivităţi. Într-un fel, întrebările mele şi naivităţile mele – pentru că recunosc că am multe naivităţi – sunt puţin identificate în acest personaj.

– Vroiam să vă întreb despre călătoria aceasta în timp. Vă place să călătoriţi în timp şi mai ales într-o anumită perioadă…

– Până la urmă, oricât de banal şi de clişeistic ar părea, literatura îţi satisface dorinţe irealizabile în viaţă. La mine, una dintre ele a fost una tehnică, şi-anume, aceea de a găsi o modalitate, de a umbla un pic prin alte epoci, dar la modul concret. În timp ce am scris această carte, am făcut lucrul acesta extrem de concret: mi-am imaginat în detaliu lumea din preajma anului 1900. Sigur că aveam deja în urmă un eseu despre sfârşitul de secol XIX, cartea „În intimitatea secolului XIX”, în care făceam de pildă observaţia că în multe case când intrai nu puteai să faci gestul care nouă ne este banal, de a aprinde lumina. Atunci nu era lumină electrică. Deja în epoca romanului meu exista lumină electrică şi apă curentă, deci era începutul de confort modern. În cealaltă carte făceam această observaţie şi la fel am procedat când am scris romanul. Cumva am visat ca personajul lui Borges din „Ruinurile circulare”, care visează un om recompunându-l până la firele de păr, care i-a luat un an de zile, pentru că şi-a imaginat fiecare fir de păr din acest personaj. Cam aşa face şi un romancier când scrie: recompune lumea visând-o într-un mod foarte concret.

– Ce părere aveţi despre rolurile acestor târguri de carte?

– Aţi spus la un moment dat că acest roman este norocos, pentru că a fost premiat. Eu am crezut întotdeauna în destinul lui, pentru că ştiu cum l-am scris şi ştiu ce nu ştiu de fapt, adică este vorba mai mult de presimţire. Premiul Uniunii Europene pentru Literatură pe anul 2013 a avut un rol important în a-l face vizibil, însă acum începe să fie prezent şi la târgurile de carte. Este în curs de traducere în multe limbi europene, printre care engleza, franceza, macedoneana, albaneza, croata, sârba, în foarte multe limbi europene şi sigur că acest lucru îmi face plăcere. Târgurile de carte sunt un loc în care m-am simţit întotdeauna bine. Multă vreme nu le-am cunoscut decât pe cele din Bucureşti, Bookarest-ul mai întâi, iar apoi Bookfest-ul şi Gaudeamus, Târgul de Vară şi Târgul de Toamnă de la Bucureşti. Între timp, am început să mai merg şi la altele, la Göteborg, am fost la Leipzig şi acum, la Budapesta. Nu sunt chiar o mare călătoare în spaţiu, nu am fost la multe târguri de carte. Ajunge dacă vor merge cărţile mele la diverse târguri, nu trebuie să fiu şi eu, să le păzesc, ele se vor păzi singure.

– Cum consideraţi, care este impactul acum al literaturii din Răsărit către Occident? S-a mişcat ceva?

– Categoric, faţă de anii ’90 interesul a crescut. În Suedia chiar a existat o editură, care era concentrată pe ţările din jurul Mării Negre. Literatura estică a început să fie vizibilă şi în Occident, ceea ce-i foarte bine, pentru că literatura estică are multe de spus încă şi are un soi de prospeţime, care uneori poate aduce sânge nou în literatura occidentală. Oamenii încep să vadă acest lucru. Literatura noastră este citită şi stârneşte interes aproape într-un mod neaşteptat.

Gabriela Enea Elekes