„Locul principal în inima mea îl ocupă cântecele din Micherechi” - Interviu cu profesorul de muzică Grigore Poiendan din Micherechi

Muzica este un mod de viaţă. Este şi un dar, un talent care trebuie susţinut cu foarte multă muncă, ca în oricare alt domeniu care presupune performanţă – ne-a mărturisit Grigore Poiendan, tânărul din Micherechi cunoscut în Ungaria atât în comunitatea românească, cât şi în cercurile artiştilor maghiari, pentru cântecele populare pe care le promovează de mic copil. El consideră că nimic nu este prea mult atunci când aduci frumosul în vieţile oamenilor. Artiştii nu îşi aparţin sieşi, ci unui scop superior – acela de a aduce trăiri, emoţii, concepte prin care să aducă un plus de frumos şi de bine în vieţile oamenilor.

Satisfacţia oricărui interpret sau muzician este foarte mare şi imposibil de explicat în cuvinte, ne-a mărturisit Grigore. El este familiarizat cu scena de mic copil şi este foarte cunoscut, mai ales în judeţul Bichiş, şi nu numai. A făcut Academia de Muzică la Budapesta, iar de scurt timp este profesor la şcoala generală maghiară din Şercad.

– De mic copil ai fost fascinat de muzică. Care a fost prima ta întâlnire cu muzica? De unde începe povestea cântecului popular?

– Povestea cântecului popular a început acasă… Acasă spun locului natal, unde m-am născut şi am copilărit şi anume comunei Micherechi, unde am descoperit tainele cântecului. Am fost de şapte-opt ani, când la căminul cultural de la noi din sat a fost un concurs la care şi eu m-am pregătit cu cântece populare româneşti din Micherechi. A fost primul meu concurs şi mi-am dat seama că îmi place foarte mult să cânt, am avut succes, şi a fost o experienţă foarte plăcută. Mai târziu am învăţat de la bunicul meu şi alte cântece populare româneşti dintre care „Creşti pădure şi te-ndeasă”, care a devenit hora mea preferată. La şcoala generală am început mai târziu să dansez şi să cânt, şi le-am făcut paralel. Am urcat pe urmă pe scenă în cadrul mai multor serbări şcolare şi concursuri, unde am fost premiat.

– Povesteşte-mi puţin despre momentele de succes şi despre alegerea ta de a rămâne cu cântecul toată viaţa.

– După terminarea şcolii generale am avut în faţă o decizie importantă. M-am înscris la Liceul de muzică „Bartók Béla” din Bichişciaba şi a trebuit să aleg între muzică şi dans, pentru că nu se puteau ambele. Astfel, cântecul fiind mai aproape de inima mea, am rămas la secţia de muzică. La Bichişciaba am învăţat foarte multe hore, cântece, colinde şi tot ce a venit la rând. Pe parcursul liceului am fost invitat să cânt la diferite festivaluri folclorice sau m-am prezentat la concursuri în judeţul Bichiş şi la Pesta. Am participat la concursuri în judeţul nostru, la Budapesta, Kecskemét, Nyíregyháza, Celldömölk, Mohács, etc. În 2006, când am fost la conservatorul de muzică, am ajuns şi la un festival în Germania, şi acolo am horit cântece populare româneşti şi ungureşti. De fiecare dată am mers cu plăcere, nu m-am gândit niciodată, că vai trebuie să cânt, ci a venit din suflet şi nu m-a interesat că sunt pe scenă sau acasă, eu tot am horit… Momentul de glorie a fost atunci când am fost admis la Academia de Muzică „Liszt Ferenc” din Budapesta.

– Ce aşteptări ai avut de la această şcoală şi ce a însemnat pentru tine să fii student la în această prestigioasă instituţie?

– În 2008 am ajuns la Academia de Muzică unde, sigur, a fost pentru mine o lume nouă. Am învăţat foarte multe lucruri şi reguli noi. Am dorit să fiu bun în ceea ce fac, să învăţ muzică. Am ştiut că muzica este frumoasă, iar acest lucru s-a promovat şi la academie foarte mult. Sunt mândru că am reuşit să fac ceea ce mi-am dorit, am reuşit să devin profesor de muzică şi de acum încolo nu doar eu voi cânta pe scenă, ci o să promovez pentru scenă şi micile vlăstare.

– Care este repertoriul tău preferat?

– Locul principal în inima mea îl ocupă cântecele din Micherechi, cele din Cenad şi, în general, toate horele românilor din Ungaria, dar am şi câteva cântece populare maghiare îndrăgite. Eu cred şi susţin cu tărie că interpretul de muzică populară este cel mai apropiat de mintea şi inima omului datorită faptului că întotdeauna reuşeşte să scoată în evidenţă ce avem mai de preţ. Vreau să spun că sunt mândru că sunt micherechian.

– Ţinând cont că predai muzică la o şcoală maghiară, ai obişnuit să introduci şi cântece româneşti?

– Am obişnuit să-i învăţ şi cântece româneşti pe copiii din Şercad şi până acum tuturor le-a plăcut.

– Dacă ai avea posibilitatea, ai accepta să predai la o şcoală românească?

– În cazul în care ar fi o posibilitate, bineînţeles o să ajut şi acolo cu mare bucurie.

– Actual lucrezi şi la un proiect de colectare a cântecelor şi obiceiurilor populare româneşti din Ungaria. Despre ce proiect este vorba şi ce rol are această muncă de cercetare pentru un tânăr interpret şi profesor?

– Când mi-am scris teza de licenţă, am adunat din satele româneşti materiale despre colinde şi am mers în foarte multe locuri. Atunci mi-a venit ideea că ar trebui să adun şi alte cântece şi obiceiuri ca să nu se piardă. Aşa a pornit acest proiect al meu să ajung în toate satele româneşti din Ungaria şi să mă întâlnesc cu toţi vârstnicii care mai ştiu să-mi cânte sau să-mi povestească despre trecut. Din acest material va rezulta un volum, iar cântecele o să le pun pe note şi ataşat probabil o să fie scos şi un CD cu melodiile înregistrate şi un DVD, pentru că fac şi înregistrări video.

Aceste tradiţii înseamnă foarte mult pentru un tânăr interpret de muzică populară, deoarece te ajută să înţelegi de unde porneşte folclorul, ce înseamnă folclor, să descoperi tradiţiile şi obiceiurile populare ale satului. Când spui folclor, spui identitate. Folclorul îl reprezintă pe omul simplu, în primul rând. Folclorul este toată bogăţia noastră, este lada de zestre a oricărei civilizaţii, cred că este insigna, emblema cu care nu numai că te defineşti ca om, dar te şi evidenţiezi faţă de alţii.

– Interlocutorii pe care tu îi cauţi în satele româneşti din Ungaria sunt foarte puţini. Mai ai cu cine să faci aceste înregistrări pe care ţi le-ai propus?

– Aşa este. Scriem 2015 şi sunt foarte puţini oamenii de la care mai pot afla ceea ce caut. Sunt locuri unde sunt doar 1–2, altunde găsesc 3 sau 4 interlocutori şi atunci sunt foarte bucuros. Oamenii aceştia au vârste cuprinse între 70–90 de ani, pentru că generaţia mai tânără nu mai cunoaşte cântecele din bătrâni şi obiceiurile.

– Probabil că o să fii ultimul cercetător care mai are posibilitatea de a sta de vorbă cu ei…

– Într-adevăr, doar ei mai sunt autentici şi trebuie să lucrez foarte repede să ajung cât mai repede la ei şi să mă ajute Dumnezeu să ajung la cât mai mulţi. Folclorul este unul din lucrurile de bază cu care noi românii din Ungaria ne putem mândri.

– Adresezi un gând cititorilor noştri?

– Într-o lume în care avem tot mai puţin timp pentru noi, trebuie să facem un mic efort să lăsăm muzica să ne pătrundă în suflet.

A.B.