„Pentru noi, lecţia de viaţă a fost munca, omenia şi credinţa” - Interviu cu Florica Moroşan din Chitighaz

Am vizitat nu demult o bătrânică din localitatea Chitighaz, pe nume Floarea Moroşan, în vârstă de 82 de ani. Din povestea ei am aflat cât de buni şi săritori erau oamenii pe vremea bunicilor noştri. Întreaga comunitate din Chitighaz trăia ca o mare familie, oamenii erau buni unii cu alţii, frica de a nu-l supăra pe Dumnezeu cu vreo faptă rea era sădită în suflete încă din copilărie. Pe acele vremuri, credinţa făcea parte din conştiinţa colectivă. Ţăranul român a fost întotdeauna credincios şi harnic. La fel şi interlocutoarea noastră, de a cărei hărnicie şi creativitate îţi dai seama imediat după ce intri pe poartă în curtea impecabilă.

Bucătăreasă la cantina şcolii

– Ce vă amintiţi despre satul copilăriei dumneavoastră?

– Satul copilăriei mele era întocmai ca toate satele de dinainte de război. Toate casele erau construite cam la fel, nu eram bogaţi, eram mai egali şi ne aveam bine unii cu alţii. Uneori oamenii îşi ridicau singuri casele. Acasă, rugăciunea stătea întâi de toate. Mama avea rânduiala ei în fiecare dimineaţă şi seară – să se fi întâmplat orice şi tot nu ar fi renunţat la rugăciune! După ce termina să se roage, se aşeza, îşi pieptăna părul, îl prindea în coc şi după ce încheia tot ritualul acesta zicea: hai la lucru! În zilele de sărbătoare era altă tocmeală, că sărbătorile la noi erau sfinte. Oamenii pe atunci nu aveau multă ştiinţă de carte, traiul lor curgea firesc, după datul vieţii. Oamenii din sat erau mai toţi gospodari cu inimă bună, însă se găseau şi din ceilalţi, ca peste tot. Când veneau sărbătorile de iarnă sau Paştile, în sat cobora parcă împărăţia cerului pe pământ. De Crăciun se cânta colinzi frumoase, urături şi datini se mergea a colinda şi cu turca, iar neamurile şi vecinii se întâlneau şi petreceau împreună… Sărbătoarea sărbătorilor era însă Paştele. Învierea Mântuitorului pentru toţi era minunea minunilor! Oamenii credeau şi nădăjduiau că va fi şi pentru ei această Înviere. Şi noi, copiii, eram la biserică în zilele de sărbătoare, mai ales de Paşti. Era plină curtea bisericii cu noi. În sat, cuvântul preotului era lege. De altfel, preotul era foarte respectat. În afară de slujbele de duminică şi de sărbători, preotul preda religia în şcoală. Eu am făcut şcoala maghiară însă să scriu şi să citesc româneşte am învăţat de la preoţii noştri, părintele Borza şi părintele Mişcuţa. Ei erau cei mai stimaţi oameni din sat, preotul şi învăţătorul. Pe vatra satului, la bisericuţa noastră se adunau duminica toţi gospodarii. Oamenii erau credincioşi, era lucru de ruşine să nu fii la slujbă de sărbători. Şi eu aşa cred că atunci şi oamenii erau mai buni, mai uniţi, mai înţelegători, frica de a nu supăra pe Dumnezeu deja era sădită în suflet din copilărie. Ştiam de copii ce e bine şi rău, ştiam că dacă facem lucruri rele, nu-i place lui Dumnezeu, şi nu e de bine. Mergeam la biserică, ne rugam şi ascultam de părinţi. Astea erau lucrurile esenţiale. Atunci era o armonie aici în sat…

– V-aţi putea imagina să trăiţi altundeva decât în Chitighaz?

– Nu. Când m-am măritat am fost dusă pe la Miskolctapolca, că acolo lucra soţul meu, la armată. Când m-am măritat am zis că eu nu vreau să mor pe acolo. M-am căsătorit înainte de război, şi în 1956, la revoluţie, am venit de acolo acasă. După aceea, căsnicia nu a mers prea bine şi am zis să fie gata, să punem punct. Eu am rămas aici cu părinţii şi cu fata mea. De atunci sunt aici, iar el a plecat în satul lui. Eu m-am născut în anul 1933. Aici, în casa asta m-am născut, am crescut şi probabil aici o să rămân până la ultima suflare, dacă aşa va vrea şi bunul Dumnezeu.

Copiii stau la Szécsény, la 400 km distanţă. Eu sunt o fire foarte deschisă, îmi place să merg pe la prietene, nu stau tot acasă singură închisă între pereţi. Am o fiică Valeria Rácz Báthori, de la care am două nepoate, Blanca şi Ana. Din păcate, stau foarte departe şi pentru că nu-mi place să-mi las casa singură, le văd cam rar. În lumea în care trăim azi nu ai încredere să încui casa şi să pleci. Şi aşa, în primăvară mi-au furat trandafirii de la stradă…

Fiica şi nepoatele

– Lecţiile de viaţă fiecare om le primeşte în familie. Dvs. ce aţi primit de la părinţi?

– Noi, în copilărie, nu ne-am pierdut vremea numai aşa. Părinţii noştri făceau kilometri să meargă să lucreze la Aletea, la nemţi ca argaţi. Noi, copiii, am rămas singuri şi făceam de toate. Iarna eram acasă, mama mea a ţesut, a tors, am cusut pe cruciuliţe tare, tare mult şi am ţesut cu ea. Ne făceam lucruri foarte frumoase şi bluze noi, rochii, aşa că noi n-am pierdut vremea degeaba, am făcut tot timpul ceva. Pentru noi, lecţia de viaţă a fost munca, omenia şi credinţa. Prin credinţă am rămas români. Trebuia să ajutăm la toate, să aducem apă de la fântâna din sat, care era bună de băut. Am fost mai săraci, dar ne-am descurcat. Noi, copiii, nu aveam atâtea pretenţii, eram mai mult în uliţă, alergam, ne jucam, eram mult mai liberi şi fericiţi. Trăind din mai puţin, am învăţat după ce am crescut să apreciem ceea ce avem şi să grijim de ele. De sărbători îmi aduc aminte că era bucuria mare, pentru că aveam de toate. Mergeam la biserică, unul din rolurile importante în viaţa noastră, am învăţat să ne rugăm în limba strămoşilor şi părinţilor noştri şi eram fericiţi. Tare mult am cântat. N-am ştiut ce-i necazul. Copilăria noastră de atunci era foarte frumoasă. Părinţii mei erau săraci, nu am avut în căsuţa asta doar o „casă” (cameră) şi o „tindă”. În tindă mama gătea, acolo a fiert, acolo ne-am scăldat în „ciupă”. Aşa a fost, şi era bine şi fără baie şi alte lucruri. Când venea duminica, după amiază se adunau vecinii şi se descânta, se juca. A fost bine…

– Cu ce vă petreceţi acum timpul, la vârsta de 82 de ani?

– Până în prezent, Doamne mulţam, eu îmi fac toate treburile casnice singură. Îmi fac mâncare, curăţenie, treburile prin grădină, mă îngrijesc de animale, într-un cuvânt tot ce ţine de o gospodină. Să gătesc îmi place căci am fost bucătăreasă la cantina şcolii mai mulţi ani. De acolo am ieşit la pensie, în 1989. Acum sunt mai slăbită, mă dor picioarele, dar nu mă las. Îmi fac singură toate treburile, şi aşa mi-e „hiru” (vestea) în sat, că mi-s tare harnică. Până pot nici nu mă las. Dacă voi muri, nu vor putea zice că am fost o puturoasă de muiere. Am animale, grădină, casă, mai cos, citesc, cresc pui pentru copii, îmi întreţin curtea şi când obosesc mă mai odihnesc…

A.B.