Un intelectual, în afară de faptul că îşi spune părerea despre anumite
fenomene sociale, încercând să influenţeze lucrurile spre calea bună, are şi
obligaţia să ofere un exemplu personal oamenilor din spiritul civic, în care se
încadrează de exemplu şi plătirea conştiincioasă a facturilor de întreţinere.
Cam aşa se poate sintetiza ceea ce crede unul dintre cei mai cunoscuţi
intelectuali români contemporani. Mircea
Cărtărescu este un om de treabă, aşa l-a prezentat scriitorul Láng Zsolt publicului din capitala ungară, la ediţia specială a
Festivalului Literar Margó.
Moderatorul
seratei ne-a mărturisit că s-a temut puţin, pentru că exact în ziua întâlnirii,
Academia Regală Suedeză a anunţat câştigătorul Premilui Nobel pentru Literatură
pe anul 2015, premiu pentru care a fost nominalizat şi Mircea Cărtărescu, şi
dacă câştiga, probabil că nu mai venea la Budapesta. La rândul său, Cărtărescu
a spus că nu este obsedat de acest premiu, şi că dacă ar fi după el i-ar da
premiul scriitorului Nádas Péter. În
interviul de mai jos vă invităm să fiţi părtaşi la o discuţie cu unul dintre
cei mai cunoscuţi scriitori contemporani români, Mircea Cărtărescu, care pe
data de 8 octombrie s-a aflat la Budapesta, fiind invitatul special al ediţiei
speciale a Festivalului Literar Margó.
– Domnule
Cărtărescu, suntem după o întâlnire cu publicul din Budapesta. Ce reprezintă
pentru dumneavoastră această capitală învecinată cu România şi care de multe
ori este încurcată cu Bucureştiul?
– Mi s-a
întâmplat şi mie de multe ori, şi chiar ultima dată în primăvară, am fost
întrebat cum e vremea la Budapesta. Am răspuns că nu ştiu! Budapesta este
pentru mine un oraş familiar aş spune, am stat odată trei luni aici având o
bursă „Kollegium Budapest” şi cu ocazia aceasta am văzut locurile. Mi se pare
un oraş aşezat pe o poziţie geografică extraordinară. De la început, acest oraş
are un avantaj cu totul deosebit faţă de foarte multe altele. Este unul dintre
cele mai frumoase oraşe pe care le-am văzut vreodată. Toată experienţa mea
de-atunci a fost foarte pozitivă şi întotdeauna mi-am dorit să mă întorc aici.
– Aveţi o legătură specială cu publicul
maghiar, atât cu publicul maghiar din Ungaria, dar şi cu cel din România? Ştiu
că sunteţi popular şi în rândul maghiarilor din România…
– Nu cred că este
ceva de explicat. Eu nu gândesc la nivelul popoarelor ci la nivelul oamenilor.
Sunt oameni din toate popoarele cu care mă înţeleg foarte bine şi alţii cu care
nu mă pot înţelege. Eu cred că nu se poate pune această problemă a relaţiilor
dintre maghiari şi români aşa cum se pune ea în politică. De fapt, aici vorbim
de sfera culturală, unde toţi oamenii sunt fericiţi să împartă între ei bunuri
culturale, să împartă frumuseţea până la urmă. Şi atunci nu mai poate fi vorba
de suspiciuni, animozităţi, etc. Eu am întâlnit numai maghiari minunaţi, cei mai
mulţi dintre aceştia scriitori. Sunt foarte fericit că am cunoscut câţiva
scriitori maghiari de primă mână şi ne-am înţeles foarte bine.
– Există legături între literatura
popoarelor din această zonă, cu care totuşi împart un trecut asemănător?
– Noi scriitorii
ne întâlnim cu toţii foarte des, cei care ne aflăm cam pe acelaşi palier de
recunoaştere internaţională ne întâlnim chiar foarte des în întreaga Europă, la
colocvii internaţionale, la târguri de carte, la lecturi comune şi la tot felul
de evenimente. Aşa încât am avut bucuria şi norocul să întâlnesc şi autori
maghiari veniţi din România, cât şi scriitori maghiari veniţi din Ungaria.
Având o bursă comună, am avut marea plăcere să-l întâlnesc la Berlin pe Péter
Esterházy, un mare scriitor şi un om extraordinar, care după aceea, mi-a
făcut onoarea să se împrietenească cu mine şi să ţină discursul de laudaţio la
Leipzig, când eu am fost premiat acolo. L-am cunoscut şi pe Péter Nádas,
iar acum un an l-am cunoscut în Elveţia pe László Krasznahorkai, având
de asemenea o bursă comună cu el. Mai cunosc şi mulţi alţii şi întotdeauna am
fost impresionat de calitatea lor umană, pe lângă cea de scriitori.
– Ca scriitor, aţi avut ocazia să trăiţi mai
multe epoci ale României, epoci care probabil că în perspectivă vor fi
însemnate. Copilăria a însemnat pentru dumneavoastră cea mai mare sursă de
inspiraţie. De ce?
– Vă spun ceea ce
am spus de mai multe ori, aceea că, pentru mine, oamenii adulţi nu sunt la fel
de importanţi aşa cum sunt copiii sau adolescenţii. Tocmai aceste etape încă
neformate, încă ne-deformate mai curând aş spune ale oamenilor, mi s-au părut
întotdeauna mai complexe, mai atrăgătoare, mai interesante, şi într-adevăr
primele scrieri au fost mai ales despre copii, faţă de care am o afinitate
specială. Nu numai că iubesc copiii, cum este şi firesc, dar am sentimentul
câteodată că le şi înţeleg lumea, care în cea mai mare parte este o lume
interioară, care nu are mare legătură cu exteriorul. Iar adolescentul de asemenea,
mi se pare o fiinţă cu totul şi cu totul specială. Mi se pare un moment de
levitaţie al fiinţei omeneşti, când ea s-a desprins deja de copilărie dar nu a
intrat încă în celălalt regn, în regnul adulţilor. Şi-atunci pluteşte printre
regnuri şi o face şi cu graţie, dar şi cu un dramatism extraordinar. Ca toată
lumea, am experienţe de toate felurile, deşi am fost aşa cum spuneam şi la
eveniment, am fost un om obişnuit, un copil mai curând retras, şi un adolescent
care se închidea de obicei în camera lui şi citea.
– Am citit din
biografia dvs. că vă amintiţi exact de ziua când aţi început să scrieţi…
– Nu am început
propriu-zis să scriu. Eu am fost un mare cititor, citeam atât de mult că a fost
într-un fel natural să încep să scriu, pentru că erau cărţi pe care nu le
găseam nicăieri şi am vrut să le scriu eu însumi pentru propria mea plăcere.
M-am apucat de scris foarte devreme. Pe la nouă ani am scris primul meu roman,
care era doar de câteva pagini şi apoi am continuat să scriu texte de toate
felurile. Abia foarte târziu, după vârsta de 19–20 de ani, am început să scriu
profesionist. E o imensă diferenţă între scrisul amator, aşa cum scrie oricine
pur şi simplu din talentul pe care ţi-l dă adolescenţa şi scrisul conştient de
sine. Cred că doar după ce am făcut armata am început să scriu realmente
profesional cu foarte multă conştiinţă în ceea ce fac. Armata a fost un hiatus
în viaţa mea, un an întreg în care nu am citit şi nu am scris nimic. Cred că
asta mi-a folosit foarte tare, mi-a odihnit mintea care era super-uzată de
atâtea lecturi şi m-a făcut mult mai înţelept. Mi-am dat seama în armată care
sunt limitele mele, de ce sunt în stare în condiţii extrem de dure. Aşa încât
nu o regret, am învăţat foarte multe, deşi a fost o experienţă extrem de
chinuitoare, fiind în perioada ceauşistă.
– Aţi avut
şansa ca să aparţineţi unei generaţii de scriitori care au devenit foarte
apreciaţi.
– Am avut multe
şanse în perioada aceea. Prima mea şansă a fost că am intrat la facultatea de
litere, care a avut un rol esenţial în formarea mea. Acolo am întâlnit oameni
care mi-au dat o îndrumare, puteam să nimeresc pe mâni rele… Erau atunci
profesori la facultate cei mai importanţi critici ai momentului, era Nicolae
Manolescu, la care noi ne uitam ca la un zeu, deşi când l-am cunoscut eu avea
doar 38 de ani, dar era deja un om de o autoritate imensă, pe care nu o mai are
nimeni astăzi. Nicolae Manolescu a devenit mentorul meu, el m-a descoperit şi
este într-un fel autorul meu ca scriitor. Nu numai el, au mai fost câţiva
critici, şi Eugen Simion, Eugen Negrici şi Ion Pop din Cluj şi mulţi alţi
critici, care pur şi simplu m-au format, m-au îndrumat, mi-au dat acest ajutor
esenţial în perioada tinereţii şi le sunt foarte recunoscător pentru asta.
Ceilalţi care au contribuit la formarea mea au fost proprii mei colegi de
generaţie, de la care am învăţat extraordinar de mult. Ei sunt cei care în
momentul acesta aproape toţi sunt universitari, au fost oameni foarte bine
mobilaţi interior, foarte citiţi şi având un sentiment al culturii foarte serios.
Un mare prilej de tristeţe pentru mine a fost că literatura maghiară din acea
perioadă nu era la fel de cunoscută nouă ca şi cea germană, pentru că din germană
se traducea în româneşte serios, pe când literatura maghiară a rămas într-un
fel de obscuritate pentru noi şi este un mare păcat. Acest lucru se perpetuează
pentru noi până astăzi.
– Şi acum scrieţi de mână. De ce este
important pentru dumneavoastră acest lucru?
– Pentru mine
este foarte important, fiindcă scrisul de mână într-un fel este mult mai
natural decât cel de pe claviatură. Este scrisul pe care l-au folosit oamenii
de mii de ani încoace. Toate acele bucle şi ducturi grafice nu sunt nici
inocente şi nici întâmplătoare, ele înseamnă energie gestuală şi această
energie te ajută să te concentrezi, să te concentrezi pe ceea ce te
interesează. Eu întotdeauna am spus că felul în care scrii îţi influenţează
foarte tare stilul. Pentru mine, stilul este esenţial, pentru că nu scriu
despre fapte, scriu despre personaje. Nu scriu despre momente istorice, ci
scriu despre fraze. Este singurul lucru care cu adevărat mă interesează. felul
în care apar frazele, felul în care ele sunt flexibile sau rigide, au anumite
arome şi aşa mai departe. Eu cred că asta este esenţa literaturii. Sigur că
literatura vorbeşte despre lucruri, despre fapte, despre istorie, despre
suferinţă umană, dar până la urmă important este prin ce mijloace şi în ce fel
specific literaturii, şi nu jurnalism sau altceva, reuşeşte literatura să
concentreze toate aceste lucruri într-un singur punct, ca lupă foarte
puternică. Eu scriu textele ca şi când cineva mi-ar dicta. De fapt, e ca şi
când fiecare rând e acoperit de o pastă de aceea albă de corecţie şi eu doar aş
răzui cu lama pe deasupra lor. Fiecare pagină albă mie mi se pare plină de textul
care urmează să-l scriu şi sentimentul meu este că nu am decât să folosesc un
fel de magie ca să scot textul de acolo. Literatură scriu în general de mână,
dar scriu şi foarte multă literatură de specialitate la computer fireşte,
scriere academică, critică literară, articole de toate felurile…
– Într-o societate, mai ales când trăim
momente de răscruce în istorie, de mult ori intelectualii au un rol deosebit în
a forma opinia publică. Ce credeţi despre rolul intelectualului în general?
– Un intelectual
este şi un cetăţean aşa cum este un muncitor, un ţăran sau un funcţionar. Numai
că el, până de curând, a avut o mai mare putere de exprimare. Astăzi această
putere o are fiecare om. Fiecare îşi poate spune părerea pe mediile de
socializare, aşa încât prin forţa lucrurilor rolul intelectualului ca
opinion-maker scade în zilele noastre. Oricine poate fi opinion-maker în acest
moment. Sigur că în calitate de om, nu neapărat de intelectual, este cazul să
reacţionezi la răul din lume şi să încerci cu toate puterile tale să-l reduci,
să-l diminuezi. Eu încerc să fac lucrul acesta şi eu sper ca vocea mea să fie o
voce pozitivă în societatea românească de astăzi, şi nu doar vocea, ci şi
exemplul personal. Cel puţin încerc să fiu un exemplu pentru oamenii care
trăiesc în jurul meu.
Şt. Crâsta
Comentarii
Trimiteți un comentariu