Nu avem voie să uităm adevăratele melodii româneşti - Interviu cu Dumitru Dobrican, virtuoz al taragotului

Însoţind Ansamblul „Transilvania” din Baia Mare, instrumentistul Dumitru Dobrican a încântat sufletele celor prezenţi la Jula, la cel de-al 8-lea festival al cântecului şi tradiţiei „La obârşii, la izvor”, organizat de Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria. (Relatare despre eveniment aici.) Maestrul Dobrican îşi doreşte ca sunetele ce ies din taragotul său să poarte spre oameni bucuria, tristeţea, dar nu și indiferenţa; el ştie că muzica e un limbaj universal, iar textul unui instrument este înţeles oriunde pe Pământ, oricât de diferită ar fi muzica tradiţională a unui loc.

– Am trăit aici, la Jula, printre românii de pe aceste meleaguri, un adevărat moment românesc. În drumurile mele am întâlnit mulţi români aflaţi în străinătate, nu doar aici la Jula, ci în toată lumea, români cărora le deschizi întotdeauna portiţa sufletului cu melodiile adevărate româneşti. Şi aici într-adevăr am reuşit să deschidem portiţa sufletelor celor care erau în sală și parcă au vibrat alături de mine pe scenă.

– Cum aţi ales acest drum?

– Mă simt un om fericit pentru că vin din localitatea Groşi, unde s-a născut și renumitul taragotist Dumitru Fărcaş, care el însuși a adus taragotul în Transilvania. Taragotul nu se predă în conservator, face parte din instrumentele rustice. În conservator am făcut clarinet, iar să cânt la taragot am învăţat la liceul de muzică. Mai cânt şi la alte instrumente rustice, cum e naiul, de exemplu, dar de taragot nu mă despart niciodată. La propunerea directorului de la liceul de muzică am intrat la o vârstă fragedă în Ansamblul Folcloric Național „Transilvania”, care pe acele vremuri se numea „Maramureşul”. După un timp am fost pus la solistică și aici s-a născut dragostea și satisfacţia faţă de ceea ce fac eu pe scenă. Pentru că ce se întâmplă? Artiştii fac această producţie în faţa publicului, dacă piesa e bună, ai aplauze… Iar dacă nu-i bună, n-ai aplauze… Făcând parte din acest ansamblu, am fost în foarte multe turnee în România şi în străinătate. Mai târziu, am primit invitaţii să cânt și singur, în America, Australia, China, Japonia, Mongolia, Coreea, Africa, cam peste tot… Și am mulțumirea că, pe oriunde am fost, am lăsat în urma mea calitate, dar și o mare satisfacţie pentru publicul care ne-a ascultat. Cam 80% din repertoriul meu sunt melodii create de mine, însă nu am făcut rabat nici de la zonele şi sub-zonele folclorice. Deci, am urmărit acolo unde este stilul adevărat și pe stilul respectiv am creat aceste melodii. Pe lângă toate acestea, în urmă cu mai bine de zece ani, am organizat împreună cu soţia mea „Festivalul danţului la şură”. Nu am vrut ca sufletul satului să moară, de aceea i-am adunat în preajma mea pe localnici, care au făcut zid de apărare a tradiţiei, în paşi de dans. „Danţul” are loc în gospodăria mea proprie şi cine participă la acest eveniment cu siguranță joacă împreună cu ceilalţi.

– Când se organizează acest festival?

– „Festivalul danţului la șură” se organizează la începutul verii, iar folclorul adevărat este binevenit pentru cei care trăiesc acolo, la vatră, la Groși. Soţia confecţionează costume tradiţionale, pentru că… ce s-a întâmplat? Din respect pentru tradiţie, s-a cerut ca toţi care vin la festival să aibă costume tradiţionale, inclusiv cei care vin doar să se uite. Însă când să deschidă lada cu zestre, și-au dat seama că acestea nu mai existau… Atunci s-a trecut la confecţionarea de costume noi pentru săteni, iar soţia a acţionat foarte hotărât şi a făcut costumele. Groşi este satul meu natal, aflat la vreo 5 kilometri de Baia Mare.

– Să vorbim puţin despre cele două instrumente tradiţionale la care aţi cântat astăzi la Jula, naiul şi taragotul. Ce au ele specific? Sunt două instrumente care ating corzile sufletului românesc. Este greu să cântați la aceste instrumente?

– Cel care se respectă şi respectă instrumentul trebuie să-şi facă timp pentru el în fiecare zi şi să cânte o oră, două la el. Căci dacă îl laşi o zi, el te lasă două, dacă-l lași două, el te lasă patru şi parcă se supără că nu ești cu el în fiecare zi, nu mai ai acea îndemânare. Eu repet zilnic mai multe ore și în acel studiu pe care-l fac găsesc de multe ori forma de interpretare. Prin acel joc al instrumentului îmi vin idei și chiar creații de moment, le pun pe note şi când îmi vine rândul la înregistrări, mă duc şi-l imprim. Taragotul seamănă mult cu vocea omenească, aproape că poţi vorbi cu el. Dacă ştii să-l mânuieşti, instrumentul poate să vorbească prin melodia interpretată. Iar naiul este un instrument care are sunete diferite. Cu naiul poți cânta și liric, poți cânta și staccato. Dar nu poți cânta mult la el, pentru că are sunete prea acute și nu suportă urechea. Iar dacă se cântă pe tuburile grave, frumos, liric, nuanțat, e ca și un pansament sufletesc. Colaborez și cu o formaţie din Montpellier, unde sunt numai instrumentiști, suflători – formaţia Une Anche passe. Dăm spectacole în toată Europa, cântăm muzică mediteraneană, totul cu gust de folclor.

– Ce proiecte mai aveţi? Care vis aţi dori să vi se mai îndeplinească?

– Aşa cum doresc la toată lumea, în primul rând, să avem sănătate. Dacă o să avem sănătate, asta se împleteşte cu bucuria succesului. Sigur că am pregătite melodii pentru un nou CD, concerte şi nu vreau să trag pe linie moartă. Din moment ce sunt solicitat atât în spectacole în ţară şi în străinătate, cât și la alte petreceri, la care oamenii doresc să fie şi voie bună, nu o să mă retrag, numai dacă Dumnezeu nu-mi ajută… Dacă Dumnezeu îmi dă sănătate, mergem înainte. Pentru că îmi doresc ca acești tineri, atât „dănțăușii” de la mine din sat, cât și instrumentiștii, să imprime bine în minte, că nu au voie să uite melodiile adevărate româneşti!

Iulia Kaupert