Anul acesta sărbătorim 65 de ani de la reînceperea
învăţământului în limba română la Chitighaz, cu toate că învăţământul românesc din
comuna noastră a fost organizat cu secole în urmă, în anul 1793. Ca să
înţelegem trecutul şcolii şi al învăţământului în limba maternă română din
comună, numai aşa se poate dacă cunoaştem împrejurările politice, economice,
care au influenţat soarta instituţiei. Şcoala, învăţământul întotdeauna
depindea de cârmuirea guvernului şi de conducerea de stat, despre concepţiile
lor asupra învăţământului. Greutăţile, nedreptăţile învăţământului din
Chitighaz sunt de 225 de ani. Învăţământul în limba română se poate grupa în
două etape şi mai multe faze.
1. Prima etapă a fost între 1793–1918. Se
începe înfiinţarea învăţământului românesc, confesional, în 1793, din
iniţiativa Bisericii Ortodoxe şi a preoţilor prin recunoaşterea importanţei
învăţământului. Din anul acesta se găseşte primul document şi anume „Cartea de
leafă” a învăţătorului Ioan Pop Oltean, în care antiştii comunali şi primarul
Ioan Bălaş aduc la cunoştinţă că l-au angajat de magistru şcolar.
La început comuna bisericească a închiriat o
casă pentru şcoala română. În 1820 s-a ridicat prima clădire simplă cu o sală
şi pentru învăţător.
La Chitighaz, în 1876 a fost inaugurată a doua
şcoală aproape de biserică, în 1896 s-a construit o clădire pentru şcoală
cerinţelor acelor vremuri, care şi azi hotăreşte faţada şcolii spre stradă.
S-au organizat adunări învăţătoreşti la
Chitighaz în anii 1882, 1896 şi 1912. La aceste conferinţe se făcea schimb de
păreri între învăţători pe baza unor referate, prelegeri şi se ţineau şi lecţii
practice. La începutul anilor 1910, printre membrii ordinari ai reuniunii îi
găsim pe următori învăţători din sat: Elana Murgu, Ştefan Dolga, Traian Ţabic.
În timpul acestor conferinţe se organizau şezători culturale sau festivaluri
artistice, pregătite de elevii şcoli. Învăţătorii recitau versuri, cântau
bucăţi muzicale vocale sau la instrumente.
Odată cu introducerea legii Trefort, în 1879,
privitoare la învăţământ, începe un nou capitol în istoricul şcolilor de
naţionalitate din Regatul Maghiar. Prin faptul că legea XVIII introduce limba
maghiară ca disciplină obligatorie în şcolile cu altă limbă de predare, astfel şi
în şcolile române. Se întrerupe şirul instruirii în limba naţionalităţii române,
din 1882 nu mai poate fi angajat niciun dascăl de naţionalitate care nu şi-a
însuşit limba maghiară în vorbire şi scris.
Numărul total a celor obligaţi la şcoală pe
anul 1892/93 este de la 6–12 ani: prunci 225, fete 193, de toţi 418, de la 12–15
ani prunci 53, fete 59, de toţi 112, adică pe o şcoală şi un învăţător cad 139
elevi şcolari.
Cercul maghiarizării din cadrul învăţământului
de naţionalitate se închide prin aplicarea legii XXVII din 1907, aşa-numita Legea
Apponyi. În privinţa acestei legi au fost obiectate următoarele măsuri: la poarta
fiecărei şcoli de naţionalitate trebuie să fie stema Ungariei, la toate
sărbătorile naţionale stindardul ţării trebuie să fie arborat deasupra
intrărilor principale, ca semn al apartenenţei la patria ungară, ca expresie a
ataşamentului, a fidelităţii.
Odată cu pierderea Primului Război Mondial şi după
decizia de la Trianon, în 1920, din motive politice, mulţi preoţi români şi
învăţători s-au refugiat în România, şcolile din Chitighaz au rămas fără
învăţători, nu au primit bani, nu au avut manuale pentru funcţionare. Regimul
Horthyst a dus o politică a restricţiilor şi a izolării românilor. În aceste
condiţii, fără o intelectualitate potenţială, fără o putere organizatorică şi
de conducere, minoritatea nu s-a putut regăsi, în 1930 şi-au închis porţile
şcolile române. Copiii au fost nevoiţi să treacă la şcoala maghiară.
2. Etapa a doua. De la anul 1945, a început reanimarea
învăţământului în limba maternă română. Noul guvern maghiar, prin ordinul
10030/1945, a făcut posibil ca să se organizeze învăţământul de naţionalitate, printre
care şi cel de limba română. Cu un an în urmă a început înfiinţarea reţelei
învăţământului de naţionalitate. La Chitighaz, prima dată numai în cadrul
şcolii maghiare s-au format clase. După naţionalizarea şcolilor, în 1948 a luat
elan mai mare formarea şcolilor române. În anul 1949, prin lege s-a înfiinţat
ŞCOALA GENERALĂ CU LIMBA DE PREDARE ROMÂNĂ. Acele vremuri au fost emoţionante,
au sugerat un început nou, au convins părinţii să-şi înscrie copiii la şcoala
românească. Munca instructiv-educativă în limba română a început la 1
septembrie 1950, cu 72 de elevi, care toţi erau români, folosind limba maternă
adusă de acasă. Învăţătorii au fost Árpád Aszalós, soţii Némedi şi Sofia Secan.
Cu o muncă perseverentă, din an în an au reuşit să îmbunătăţească condiţiile şi
munca pedagogică. A început reconstruirea clădirii şcolii cu ajutorul sfatului
comunal şi a părinţilor, au format încăperi pentru clase şi pentru sală de
profesori. Oricât de grea a fost situaţia începutului totdeauna au fost oameni,
părinţi cu devotament, care au fost alături de învăţământul românesc, de
pedagogi. A fost absolut natural ca din generaţie în generaţie să se păstreze
limba maternă, iar copiii să fie înscrişi la şcoala română.
Învăţământul a primit un nou impuls prin construirea
noii şcoli în anii 1958–59, cu patru clase, cu un birou pentru director şi
profesori, pe strada Úttörő nr. 83. Guvernul a recunoscut importanţa ridicării
acestei şcoli, construită şi din bugetul statului. Clădirea şcolii a fost
predată pe 1 februarie 1959. După luarea în primire, oaspeţii împreună cu
publicul adunat au fost invitaţi la o serbare culturală la şcoala profesională
din castel. Au fost prezenţi Benke
Valéria, Ministrul culturalizării, Gheorghe Misarăş, responsabilul
pentru învăţământul românesc la acelaşi minister, Petru Silaghi, secretarul
Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria, conducătorii satului şi directorii
şcolilor. Programul cultural a fost întocmit din dansuri, poezii, cântece
populare româneşti. Au evaluat pe scenă echipa culturală română din Aletea, cea
din Chitighaz, corul şcolii maghiare. Cel mai frumos şi spectaculos a fost
programul corului Liceului „Bălcescu” din Jula.
Odată cu îmbunătăţirea condiţiilor, se produc
schimbări negative în conţinutul învăţământului, mai ales în folosirea limbii
române.
După legea III/1961 se reformează învăţământul
de naţionalitate, şcolile sunt obligate să treacă la sistem bilingv de predare.
Materialele de studiu, care până atunci au fost predate în limba română, au
trebuit predate în limba maghiară, cu excepţia istoriei, geografiei şi limbii
şi literaturii române. Legea aceasta a pricinuit mari pagube în practicarea limbii
materne române. Încetul cu încetul a început o tendinţă, şi anume, folosirea
limbii maghiare la ore şi în afara orelor. Odată cu creşterea numărului căsătoriilor
mixte, folosirea limbii materne s-a lăsat şi mai tare. Între anii 1965-95, s-a
format un corp didactic din învăţătorii şi profesorii din rândul comunităţii românilor
din Chitighaz: Aurica Otlăcan Brindaş, Aurica Gabor Istin, Maria Brindaş
Nicula, Sofia Selejan Mocan, Sofia Stan Nagy, Maria Sarca Zombai, Cornelia
Mocan Kovács, Gheorghe Ardelean, Ioan Poptilican, Ecaterina Sipos Radnai, Maria
Santău Borbély, Maria Botta Csobán, Ana Sabău Málik, Maria Samfira Kalcso,
Maria Ambruş, Erica Selejan, Maria Sabău, Floarea Santău, Petru Selejan, Maria
Abrudan, Erica Borbély. Prin anii 1985 a fost nevoie de o sală de mese mai mare
pentru elevii căminului de zi. Conducerea satului a hotărât ca din clasele
şcolii române, prin transformare, să facă o bucătărie pentru elevii şcolilor,
sala a fost predată la 1 septembrie 1986. Din cauza aceasta, iarăşi s-a ivit
lipsa de clase la şcoala românească. Clasele inferioare au fost nevoite să se
mute în clasele şcolii maghiare vechi. Cu ajutorul material al întreprinderilor,
sfatul comunal a început construirea celor 4 clase pentru elevi, birouri pentru
profesori şi spaţiu pentru copii. Acestea au fost predate definitiv în 1989, astfel
cele 8 clase de la şcoală au devenit spaţioase şi potrivite pentru studiere.
Putem spune că numai după 30 de ani de la reînfiinţarea învăţământului au
devenit optime condiţiile pentru studiu.
După schimbarea de regim din 1990 s-au produs
mari schimbări şi pentru naţionalitatea română şi pentru învăţământul românesc.
În 1993, Legea LXXVII pentru Minorităţi şi Legea LXXIIX pentru Învăţământ au schimbat
finanţarea instituţiilor, şcolile au devenit întreţinute şi administrate de
consiliile locale, având drept de veto autoguvernarea de naţionalitate română.
Statul a contribuit la întreţinerea şcolilor printr-o subvenţionare normativă,
la acestea s-a mai adăugat diferite suplimente. În 1995 a apărut Curriculumul Naţional,
sau Programa Naţională de Bază (NAT), cum s-a numit în Ungaria.
Schimbările au atins în mare măsură
învăţământul de toate gradele, paragraful 52 a Legii reglementează numărul
săptămânal de ore cu privire la învăţământ în limbile naţionalităţilor, asigură
dreptul de a studia în limba maternă. Se introduce un nou material de studiu:
Cultură şi civilizaţie română.
Decretul Ministerial 32/1977 (9–10) fixează
acele criterii pe baza cărora se poate desfăşura procesul de învăţământ la
şcolile de minoritate în următoarele forme:
– învăţământ în limba maternă
– învăţământ de minoritate bilingvă
Şcoala din Chitighaz a ales învăţământul de minoritate
bilingvă. Aceasta înseamnă că predarea materialelor de studiu în 50% se face în
limba maternă română, celelalte în limba maghiară. Prin decretul 21/1998/0219,
Autoguvernarea locală, ca susţinătorul instituţiei, a modificat scopul şi
denumirea şcolii. Din anul 1998, numele şcolii este: ŞCOALA GENERALĂ PENTRU
NAŢIONALITATEA ROMÂNĂ, GRĂDINIŢĂ. Fiecare instituţie de învăţământ trebuie să
elaboreze programul pedagogic şi programa locală proprie. În cele două clădiri ale
şcolii, condiţiile pentru munca instructiv-educativă sunt foarte bune. În 2012,
şcoala a ajuns în aministrarea Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria. Directoarea
şcolii, Erica Borbély, a câştigat bani prin concursuri de la stat pentru
reînnoirea clădirii în exterior şi interior. Băncile, scaunele, mobilele în
clase sunt noi. Clasele sunt înzestrate cu table interactive, cu calculatoare,
s-a format un laborator lingvistic pentru lecţiile de limba maternă şi limbile
străine, cum sunt engleza şi germana. Prin concursul publicat de Agenţia
Naţională de Dezvoltare, şcoala a câştigat prin proiectul TIOP1.1.1-9, laptopuri
pentru elevi şi profesori. Schimbările permanente fac să pună în folosinţă cele
mai moderne obiecte, materiale didactice, unelte audio-vizuale şi digitalizate.
Acum când toate condiţiile sunt foarte bune
pentru învăţământ numai dragostea faţă de folosirea limbii materne române scade
atât în familii, cât şi la şcoală, dar şi între oamenii români din sat. Nu ne
mângâie pe noi chitighăzenii că aşa e spiritul vremii. Trebuie să recuperăm
limba străbunilor, suntem datori pentru că ei au pus baza învăţământului
românesc şi ni l-au lăsat să-l îngrijim, să-l cultivăm. Nu numai şcoala are
responsabilitate, singură nu poate repara lipsa, deficienţa venită din partea
familiilor, a comunităţii, a organelor şi a ţării-mame. O comunitate care a
întemeiat satul şi trăieşte aici de 300 de ani e în scădere demografică, în
asimilare puternică. Singură, fără impulsuri româneşti nu poate supravieţui.
Căci precum a spus şi G. Bariţiu: „Naţionalitatea
şi limba sunt mai scumpe decât libertatea, căci libertatea pierdută se poate
recâştiga, dar naţionalitatea niciodată”.
Maria
Sarca Zombai
Comentarii
Trimiteți un comentariu