Cântând în fiecare duminică dimpreună cu îngerii cerului… - Interviu cu Ştefan Brîndaş, cântăreţul bisericii ortodoxe din Chitighaz
Noi, toţi creştinii, suntem datori a merge la biserică
atunci când ne cheamă glasul clopotelor. Creştinii ortodocşi, care intră în
Sfânta Biserică, fie pentru a participa la Sfânta Liturghie, fie pentru a fi
alături de cei dragi la bucurie sau la întristare, sunt întâmpinaţi de glasul
cântăreţului de la strana bisericii. Cu ani în urmă, strana bisericilor
ortodoxe române din Ungaria erau pline de cântăreţii care dădeau răspunsurile
la Sfânta Liturghie. Azi, din păcate, strănile au rămas goale, este o mare
binecuvântare pentru preotul care în prezent mai are cine să-i dea răspunsurile
la Sfânta slujbă. Recent am poposit la Chitighaz, unde am stat de vorbă cu
cantorul de la biserica de acolo. Ştefan
Brîndaş, tocmai înainte cu o zi de a-l vizita împlinise frumoasa vârstă de
87 de ani. Bace Ştefan a fost şi este un bun român şi cântăreţ la biserica
ortodoxă, cântând dimpreună cu îngerii cerului, de aici, de pe pământ, aproape de
opt decenii.
Cu toate că anii tinereţii, munca, problemele familiare,
poate i-au răpit unele duminici şi nu a putut merge la biserică, Ştefan Brîndaş
a încercat să-şi facă misiunea la care s-a angajat. Până în ziua de azi, el
este cântăreţul bisericii din Chitighaz, în afară de zilele când sănătatea nu
îi permite de fiecare dată să fie prezent la strană. Bace Ştefan a făcut un
legământ cu sine însuşi: a promis că-I va cânta lui Dumnezeu, până la ultima
lui suflare. Din credinţa lui prea mare, a învăţat singur şi cunoaşte
dogmatica, asemenea unui preot. În copilărie l-a avut ca îndrumător pe tatăl
său şi pe bunicii din familia mamei şi a tatălui, care au fost cu toţii buni
creştini şi slujitori ai Domnului prin cântarea bisericească.
– Mă bucur că aţi acceptat să mă primiţi la
interviu, tocmai acum la moment aniversar. La mulţi ani vă doresc, în sănătate
şi fericire! Vă rog, pentru început, să ne povestiţi puţin despre dumneavoastră
şi dacă aveţi vreo amintire legată de Crăciun!
– Doamne-ajută, atât dumneavoastră, cât şi cititorilor
ziarului. După cum ştiţi, sunt cântăreţ la bisericuţa din satul meu natal de
tare mulţi ani. În această comună m-am născut în anul 1928 şi aici am crescut.
Când am fost puţin mai mărişor, de Crăciun, am umblat a colinda din casă-n casă
pe la neamuri şi împrejur, la vecini şi pe la cunoscuţi. Prima mea colindă din
copilărie era aşa:
„Pe la sfârşitul lumii
Florile dalbe
Trâmbiţa-vor îngerii
Florile dalbe
În patru cornuri de lume
Florile dalbe
La tot omul spre a lui nume
Florile dalbe
Viii cu morţii de-odată
Florile dalbe
Toţi vor sta la o judecată
Florile dalbe
Judecata-i mare clipă
Florile dalbe
Că acolo nu trebuie
Florile dalbe
Nici aur, nici argint
Florile dalbe
Numai suflet drept şi sfânt
Florile dalbe.
Asta a fost colinda cea dintâi pe care o cântam cu sora
mea, iar după ce am mai crescut eu am umblat a colinda separat şi ea separat.
– Când aţi simţit pentru prima dată chemarea
bisericii?
– Nu ştiu exact când am simţit prima dată asta, ştiu doar
că de mic copil admiram preoţii din parohia noastră, îi simţeam foarte aproape
de Dumnezeu, şi îmi plăcea să merg la biserică. Prima dată m-a dus tata în strană.
La vârsta de zece ani în învăţat cu el să cânt glasurile la cântările
bisericeşti. Apoi când am mai crescut şi am ştiut deja destul de bine mergeam
în strană şi cântam la slujbă.
– Tatăl dumneavoastră v-a fost un model, care v-a dat un
exemplu de urmat, care v-a îndrumat şi ajutat în descoperirea frumuseţii în
cântare?
– Da, tata şi bunicii mei sunt cei cărora
încerc să le urmez şi astăzi. Înainte de sărbătorile mari se adunau la noi mai
mulţi tineri pentru a învăţa cântările şi tata nu se liniştea până nu ştiau să
cânte toţi aşa cum trebuie. La sărbători se cântă altfel decât într-o duminică
obişnuită şi ne adunam mai mulţi la noi acasă să învăţăm. Eu de la 14 ani am
început să fiu cântăreţ la strană şi în fiecare duminică eram nelipsit de la
biserică. Îmi aduc aminte că ne adunam înainte de începerea slujbei la strană
şi bace Petre Bujiganu, unul dintre cei mai buni cântăreţi îi zicea tatei: „Vasile,
azi cântăm ca la sărbători!” şi atunci aşa era. Eram mândru că mă aflam acolo,
eram tare mulţi. În strana în care eu am umblat eram câte 7–8 cântăreţi, în
cealaltă strană erau 5–6 cântăreţi. Mai târziu am avut şi un cor bărbătesc
foarte frumos.
Am avut foarte multă dragoste şi chemare
pentru ceea ce am făcut, iar Dumnezeu mi-a dat putere să cânt neobosit. De
Rusalii mergeam cu crucea în ţarină şi trebuia să batem vreo cinci km până la
marginea satului şi până acolo aşa ştiam cânta fără carte şi mergând şi venind
am cântat tot drumul şi nu am obosit. Apoi dacă a mai trecut din vreme tare
mulţi cântăreţi mai bătrâni au murit, au fost şi tineri care s-au lăsat. Eu tot
m-am ţinut de biserică şi când am lucrat. Am fost acar la calea ferată şi am
avut duminici când a trebuit să fiu la serviciu, dar când am fost liber nu a
fost aşa să nu mă duc la biserică. Aşa m-am crescut. Familiile mele, şi din
partea mamei şi a lui tata au fost cântăreţi şi fratele mamei, unchiul Onuţ a
fost epitrop. Nu pot să spun decât că am fost un copil norocos că am avut
exemple bune. Vremea a trecut foarte repede şi an de an am fost tot mai puţini,
iar după mine cum va fi…? Dumnezeu o să ne trimită probabil pe cineva, nu o să
ne lase biserica fără cântăreţ. Avem şi acum câte un tânăr, de exemplu Petru
Selejan, vine destul de des şi cântă la strană, dar tinerii de acum sunt
mai ocupaţi, nu-i putem condamna.
– Aţi slujit cu mai mulţi preoţi aici la
Chitighaz de-a lungul anilor?
– Da, am fost cântăreţ şi pe vremea când
aveam doi preoţi, pe pr. Borza şi pr. Mişcuţa, apoi a fost preot la noi
părintele Şereş, iar de douăzeci de ani îl slujesc pe părintele Florin
Olteanu. Satul nostru a fost sat numai de români. Eram mulţi români şi
mulţi credincioşi. Români mai sunt şi cum în sat, dar mulţi se ţin că-s unguri
şi ce le poţi face, nimica… Satul înbătrâneşte şi parcă s-a schimbat lumea asta
de tot. Nu le mai trebuie nimic, nu-i învaţă pe copii să se ţină de biserică,
de obiceiurile în care am crescut noi. Pe vremuri de Crăciun mergeam să
colindăm în tot satul. Acum nu îţi mai deschide nimeni uşa, nici mie, niciunde.
– Nu o să aveţi colindători de Crăciun?
– Defel! Niciunul! De mai bine de zece ani
nu mai colindă nici copiii. De vreo zece ani am mai încercat să învăţ să cânte
pe câţiva tineri care mai veneau la biserică, dar au venit de două, trei ori şi
s-au plictisit.
– Azi mulţi oameni se îndepărtează de
biserică. Ce credeţi că am putea face pentru a deveni adevăraţi creştini, aşa
cum erau străbunii dumneavoastră?
– Cred că putem deveni buni creştini în primul rând în
casa noastră, dând un exemplu bun de urmat copiilor prin viaţa noastră creştină
pe care o aveau bunicii noştri, oameni simpli dar plini de credinţă. Să nu
uităm ce suntem, să nu ne uităm credinţa şi pe strămoşii noştri!
Anca Butar
Comentarii
Trimiteți un comentariu