Editorial - Dorinţe de An Nou

În noaptea de Revelion şi în primele zile ale noului an, majoritatea oamenilor fac făgăduinţe (că va slăbi, că se va lăsa de fumat, că va petrece mai mult timp cu familia, că va fi un om mai bun, etc.) şi îşi pun dorinţe: să fie sănătoşi şi fericiţi, să aibă linişte în casă şi succese în viaţa particulară şi profesională, şi alte asemenea. Unii cred în puterea de schimbare a unui nou început şi că, ce-a fost a fost, tot ce lăsăm în urma noastră în anul pe care-l încheiem este deja trecut, nu mai trebuie să ne ocupăm de asta. Alţii nu văd nici o diferenţă între nopţile dintre 31 decembrie – 1 ianuarie sau 30 iunie – 1 iulie. Schimbarea nu o aduce Noul An ci o facem noi, depinde numai de noi. Hotărâre de schimbare poţi să iei şi pe 1 ianuarie, la fel cum şi pe 23 aprilie. Numai noi, oamenii putem schimba ceva, şi niciodată nu Anul Nou ne schimbă pe noi.

La nivel de comunitate, am încheiat un an foarte agitat şi tensionat. Toate energiile (să decidă fiecare câte au fost pozitive şi câte negative) adunate în comunitatea noastră românească din Ungaria în cursul perioadei electorale de la sfârşitul anului 2014 au adus după sine un an 2015 plin de conflicte şi ciocniri, de defăimări şi calomnii. De când e lumea a fost aşa că cel care ajunge la putere îşi încearcă colţii, se crede conducător, ba chiar domnitor peste tot şi toate, funcţia de „ales” o înţelege ca pe ceva ce a câştigat la loto, un drept bine meritat. La noi, cel „ales” la alegeri nu înţelege că el, de fapt, este un servitor, a fost ales ca să-i servească pe românii din Ungaria şi nu să-i domnească, să lupte pentru drepturile lor şi nu să lupte contra lor, să apere şi nu să acuze, să-i reprezinte cu demnitate şi cu cea mai bună ştiinţă a lui şi nu să-i facă de râs pe cei care şi-au pus încrederea în el. În calitatea mea de simplu român din Ungaria îmi doresc ca anul 2016 să aducă mai multă înţelepciune şi empatie în rândul „aleşilor” noştri, să-şi imagineze că alegerile nu le-au adus altceva decât că le-a dat în mână o busolă care le arată calea spre binele comunităţii şi nu spre binele individual, că servirea intereselor comunitare se face cu umilinţă şi nu cu aroganţă, că unitatea dintre noi se poate realiza prin gesturi pozitive şi nu prin forţă politică.

La nivel de instituţie, în 2016, redacţia „Foii româneşti” a intrat în cel de-al 66-lea an de existenţă. Pe 15 ianuarie se vor împlini 65 de ani de când apare, la începuturi lunar, iar din anii 1970 cu frecvenţă săptămânală, această revistă care mult timp a fost singura publicaţie românească în Ungaria. Azi sunt mai multe, şi poate aşa e bine, aşa trebuie să fie. Vremurile s-au schimbat în aceste şase decenii şi jumătate, la fel ca şi componenţa şi pretenţiile cititorilor noştri. Acum 60 de ani au fost mai mulţi români în Ungaria, dar erau puţini care ştiau citi sau scrie bine româneşte. Azi suntem numeric mai puţini (fie-mi cu iertare, dar nici în acest moment aniversar nu pot trata cu seriozitate rezultatul ultimului recensământ, cum că am fi 35.000 de români în Ungaria), dar ştim citi mult mai bine româneşte, uneori mai bine decât cum ştim să vorbim. De peste zece ani, se tot găsesc câţiva care ar trimite „Foaia” în pensie, periodic i se cântă şi prohodul, dar revista noastră tradiţională se încăpăţânează să existe, să fie tânără în spirit şi românească în conţinut. O face asta din aprecierea şi răsplata faţă de fidelitatea numeroşilor abonaţi, care la sfârşitul fiecărui an îşi reînnoiesc abonamentele pentru anul ce urmează şi prin asta ne dau un nou elan de muncă, o speranţă în vremuri mai bune. În calitate de redactor-şef al acestei publicaţii îmi doresc cititori mulţi, care ştiu să înţeleagă că rolul jurnalistului este să pună întrebări şi să scotocească şi partea nevăzută a lucrurilor, tocmai pentru o mai bună informare a lor.

Iar la nivel personal, nu doresc altceva decât sănătate că-i mai bună decât toate. Atât prietenilor cât şi duşmanilor. În rest, Dumnezeu cu mila…

Eva Şimon