Editorial - „Foaia românească”, la 65 de ani

Cu siguranţă nu s-au gândit înaintaşii noştri, întemeietorii primei gazete româneşti din Ungaria de după cel de-al Doilea Război Mondial, ca să lege data „naşterii” revistei noastre de una dintre cele mai importante zile din cultura românească, devenită azi Ziua Culturii Naţionale Române. Şi totuşi, datorită intuiţiei lor sau doar simplei întâmplări, aniversarea revistei pe care o ţii acum în mână, dragă cititorule, este tocmai azi, pe 15 ianuarie, ziua în care s-a născut, în anul 1850, cel mai mare poet român al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu.
Cum şi de ce s-a născut prima revistă a românilor din Ungaria, care atunci purta titlul de „Libertatea noastră”? Are vreo legătură că primul număr, cel de probă, a apărut în vara anului 1950, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Eminescu? Din ceea ce ştim noi, cei de azi – primii redactori ai revistei ne mai fiind printre cei vii şi, deci, nu mai putem să-i întrebăm – nu are legătură. Vara anului 1950 a fost perioada când proaspăt înfiinţata Uniune Culturală a Românilor din Ungaria şi-a dorit o gazetă culturală, care să scrie în româneşte pentru şi despre comunitatea românească din Ungaria. Nu întâmplător, revista s-a născut la Jula, în „capitala” românilor din această ţară. După numărul de probă din 1 iunie 1950 a urmat o pauză de jumătate de an, după care, pe 15 ianuarie 1951, apare aproape acelaşi număr de ziar, cu mici modificări, după care însă revista apare periodic, cu regularitate. De aici datăm naşterea propriu-zisă a revistei noastre.

Azi, pe 15 ianuarie 2016, „Foaia românească” împlineşte 65 de ani de existenţă. Nu este o aniversare rotundă, dar este una importantă. În viaţa unui om, vârsta de 65 de ani se asociază cu ieşirea la pensie şi cu începutul bătrâneţii. În viaţa unei publicaţii, şase decenii şi jumătate înseamnă viabilitate, necesitate. Înseamnă că în toţi aceşti ani, comunitatea românească din Ungaria a avut nevoie de o publicaţie proprie, în limba sa maternă, care să le scrie despre bucuriile şi tristeţile lor, despre realizările şi problemele lor, şi care să-i ajute să nu uite limba învăţată de la părinţi. În anii 1950–60, nu se punea aşa mare accent pe păstrarea limbii, pentru că românii trăiau în comunităţi relativ închise, deci foloseau aproape exclusiv limba română, ba chiar cei mai în vârstă nici nu ştiau prea bine limba maghiară. Atunci, ei aveau nevoie de o revistă pentru a fi informaţi despre ceea ce se întâmplă în ţară. Azi, după 65 de ani, nu mai există român (băştinaş) din Ungaria, care să nu cunoască limba maghiară, deci, automat, şi menirea revistei este alta: de a se îngriji să vorbim o limbă română cât mai frumoasă şi corectă, şi de a întări sentimentul identitar românesc.
Şase decenii şi jumătate este o perioadă lungă, cu multe întâmplări bune şi rele. Ziarul a fost în toate timpurile exact cum a fost comunitatea noastră, uneori mai senină, alteori mai tulbure. Lumea „democratică” în care trăim azi, după schimbarea de regim din 1990, a adus şi pentru naţionalităţi o luptă continuă. Legile noi, inclusiv cea pentru naţionalităţi, înseamnă doar drepturi scrise pe hârtie. Se spune că atâtea drepturi ai pentru câte te lupţi. Şi aşa am ajuns şi noi, românii din Ungaria, să luptăm zi de zi pentru dreptul la informaţie în limba maternă, pentru dreptul la educaţie sau la credinţă în limba maternă, etc. Azi, dacă nu lupţi, nu ai.
Ziua de „naştere” a „Foii româneşti”, 15 ianuarie, ne aminteşte la fiecare început de an de acest drept al nostru, al românilor din Ungaria, de a citi şi a ne informa în limba română, dar şi de strânsa noastră legătură cu cultura românească. Nu-l putem sărbători pe Eminescu fără să amintim şi de „Foaie” şi nu putem aniversa „Foaia” fără să-i mulţumim celui mai mare poet român că ne-a lăsat ca moştenire o limbă şi o cultură minunată.
Mulţumim, domnule Eminescu!
La mulţi ani, „Foaia românească”!

Eva Şimon

Comentarii