Eminescu şi Măria-Sa, Codrul

Pentru cititorul atent, lirica eminesciană impresionează prin forța mesajului, profunzimea gândului, înălțimea aspirațiilor, dar și prin discreția mijloacelor artistice, provenită nu doar din găsirea cuvântului „ce exprimă adevărul” (Criticilor mei), ci, mai cu seamă, din stăpânirea sa măiastră. Acest lucru nu ar fi fost posibil, altfel spus Eminescu nu ar fi fost Eminescu, fără elementele biografice care s-au impregnat în fiinţa poetului, i-au plămădit sufletul de artist, izvodind o conştiinţă poetică nepereche. Călăuziţi de către eul artistic, pătrundem în intimitatea autobiografiei lirice a poetului.

Astfel, Ipoteştiul inocenţei zămisleşte o legătură profundă cu natura, rămasă reper fundamental de-a lungul întregii vieţi şi, deci, al întregii creaţii poetice. Spaţiul mirific al pădurilor cutreierate în copilărie este „un rai din basme”, asimilat prin toate simţurile:
Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas. (Fiind băiet păduri cutreieram)
Un sentiment profund precum iubirea tinereţii nu poate fi trăit plenar decât  în mijlocul unei naturi fremătătoare, ce rezonează la pasiunile îndrăgostitului, amplificând iluziile, aşteptările:
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept. (Lacul)
Pădurea ogoaie şi deziluziile unei iubiri de-o vară, freamătul codrului preluând reveriile celui dezamăgit:
Am răspuns: - Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă. (Freamăt de codru)
Pădurea, cadru feeric, este locul ideal nu numai pentru desfăşurarea poveştilor de iubire al căror protagonist este eul liric, ci şi al unor idile plăsmuite, inspirate din filonul popular: ameninţată cu mănăstirea, Blanca fuge în codru unde îşi întâlneşte ursitul:
În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi. (Făt-Frumos din tei)
Astfel, în lirica eminesciană găsim unele din cele mai pregnante descripţii poetice ale peisajului silvatic feeric, în imagini sinestezice îmbinându-se percepţia vizuală, auditivă, olfactivă. Frumuseţea tainică a pădurii este adesea sugerată de poet prin cuvinte precum farmec, rai, vrajă:
De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. (Călin – File din poveste)
Însă codrul este mai mult decât un spaţiu protector, el este o fiinţă îndrăgită, un interlocutor la a cărui revedere eul liric îşi manifestă afecţiunea tandră, melancolică, prin intermediul diminutivului:
Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule?
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Şi de când m-am depărtat
Multă lume am îmblat. (Revedere)
Depărtarea în timp şi spaţiu, echivalând cu pierderea inocenţei, va duce la sentimentul acut al dispariţiei legăturii speciale cu pădurea:
Astăzi, chiar de m-aş întoarce
A-nţelege-o, nu mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot? (O, rămâi)
Această legătură nu se va rupe însă niciodată, nici în viaţă şi nici în moarte:

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
(Mai am un singur dor)

Lector Dr. Elena Sandu


Comentarii