Tuturor
ne plac poveştile. Şi nu ne gândim doar la cele cu prinţi şi prinţese sau unde
tot timpul câştigă cel bun şi blând. Cele mai frumoase poveşti sunt cele care
se bazează pe realităţi şi ne spun întâmplări adevărate. Printre acestea se
înscriu poveştile de familie. Călătoria imaginară în trecutul strămoşilor
noştri, prin povestirile părinţilor şi bunicilor, poate să creeze o legătură
solidă cu rădăcinile, originile noastre, la fel cum poate şi să construiască un
arc peste timp prin care să dăinuie valori, conştiinţă, tradiţii, limbă.
Cei care
au recunoscut printre primii importanţa poveştilor noastre populare spuse în limba
română, în graiul local specific, au fost regretatul Alexandru Hoţopan, fost
redactor-şef al revistei „Foaia noastră”, cum se numea „Foaia” pe acele vremuri,
şi Domokos Samuel, fost profesor la Catedra de română a Universităţii ELTE din
Budapesta. Hoţopan şi Domokos au cules sute de poveşti româneşti de la
Micherechi, Chitighaz şi Otlaca, imortalizând valori unice, înregistrând vorbe
şi înţelepciuni specifice românilor din Ungaria de azi. Toate acele poveşti, nu
doar prin limba lor, dar şi prin conţinut, ne leagă de cultura populară
românească. Acele elemente clare, curate, autentice ar trebui să ne ghideze şi
pe noi, cei de azi, către un viitor românesc. Un viitor care se prevede însă a
fi unul mult mai sumbru decât a fost trecutul nostru.
Nu doar
cercetătorilor, dar şi jurnaliştilor le plac poveştile. Pe acele vremuri, prin
anii 1970–1980, Hoţopan a îmbinat plăcutul cu utilul când, cutreierând satele
cu populaţie românească, a cunoscut, a înregistrat şi a transcris aşternând pe
hârtie multe poveşti ale românilor. Şi nu doar poveştile populare pe care le
mai ştiau talentaţii povestitori bătrâni, ci şi pe cele ale familiilor. Atunci
majoritatea oamenilor, cu toate că nu aveau atâtea studii câte avem noi cei de
azi, ştiau să spună cine au fost stră-străbunicii lor, cu ce se ocupau, din ce
trăiau, cunoşteau întâmplări reale cu aceşti străbuni, ştiau să povestească cum
s-a născut satul lor sau cine a construit prima biserică. Pentru că aceste
informaţii se transmiteau din generaţie în generaţie. Poveştile de familie
despre moşi şi strămoşi se spuneau în limba familiei, în limba maternă
românească, pe care mama şi tata, bunica şi bunicul o transmiteau în cel mai
natural mod urmaşilor lor. Acest fir natural al lucrurilor şi al valorilor
strămoşeşti s-a întrerupt atunci când am crezut că facem bine dacă ne lepădăm
de trecut şi ne concentrăm atenţia spre un viitor modern, în bunăstare şi fără
griji, când tinerele generaţii sunt crescute în puf şi scutite de poveştile
despre viaţa în sărăcie, despre luptele pe front, etc. Poate că acum o sută de
ani oamenii au fost mai săraci în de-ale gurii, dar au fost mult mai bogaţi sufleteşte.
Sigur se urau şi ei, dar se iertau mult mai uşor, fiind nevoiţi să se ajute
între ei.
Azi,
comunitatea românească din Ungaria trăieşte vremuri letargice. Suntem mai
aproape de asimilarea totală şi definitivă ca neam şi limbă decât am fost
vreodată, nici măcar în vremuri mult mai grele. Poate unii nu-şi dau seama
(fiind ocupaţi probabil cu numărarea banilor, de parcă prin ei ne-am putea
cumpăra viitorul), dar ne apropiem extrem de repede de sfârşitul drumului, de
finalul poveştii care va începe aşa: „A fost odată ca niciodată o comunitate
românească în Ungaria…” sau mai bine zis „Volt egyszer hol nem volt egy magyarországi
román közösség…”
Cu tot
mai rare excepţii, copiii şi nepoţii de azi nu mai înţeleg poveştile spuse în
limba română. Viitorul lor românesc s-a întrerupt acolo, la căpătâiul sicriului
bunicii, unde mama lor plânge şi se descântă în limba cea mai intimă, limba ei
maternă, pe care însă, din comoditate sau din neştiinţă, nu a mai transmis-o
urmaşilor săi. Şi aşa vor dispărea foarte multe poveşti nespuse şi odată cu ele
şi noi…
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu