Să fii membrul unei comunităţi mici este uneori o
adevărată pacoste, altă dată însă este un lucru bun, pentru că succesul sau
bucuria unui membru al comunităţii este o bucurie pentru toţi, un sentiment de
mândrie trăit în comun. O astfel de comunitate este şi cea a românilor din
Ungaria, mică şi uneori problematică, în care aproape cu toţii ne cunoaştem,
pentru că dacă nu suntem neamuri sau consăteni, atunci ori am terminat la
acelaşi liceu (ceea ce nu este greu din moment ce avem un singur liceu românesc
în Ungaria), ori frecventăm aceeaşi biserică, ori suntem prieteni cu prietenii
cuiva, şi iată aşa se creează în jurul nostru legături şi relaţii asemănătoare
unei pânze de păianjen.
Ani de zile ascultam îngrijorările unei mame din Jula
(Dumnezeu s-o ierte, fiindcă a plecat deja dintre noi), o prietenă prin tot
felul de alianţe (cu care am avut prieteni comuni şi multe subiecte comune),
legate de profesia pe care şi-a ales-o fiul său, cea de actor şi regizor.
Mândria ei de mamă era tot timpul învăluită şi de grija zilei de mâine. Câte
zile a trăit pe acest pământ îl pomenea pe fratele său, mort mult prea devreme,
care la fel avea atracţie faţă de actorie şi cinematografie, dar care măcar
avea şi o meserie din care putea să trăiască, cea de medic. De duminica
trecută, din momentul în care am aflat că „Fiul lui Saul”, filmul Ungariei, a
luat Premiul Oscar la Hollywood, la Gala Premiilor Academiei Americane de Film,
mă tot gândesc ce n-ar da Delia Magdu
să fi trăit acest moment. Pentru că despre ea este vorba şi despre fiul său, Krasznahorkai Balázs, care a fost
asistentul principal al regizorului Nemes
Jeles László la filmările de la „Fiul lui Saul”. Balázs este copilul cel
mare al Deliei Magdu, profesoară de pian la Jula, şi nepotul preotului ortodox
român Ioan Magdu, de la Bătania. La
fel şi nepot al poetului, regizorului şi medicului Lucian Magdu, plecat din această lume de tânăr, în 1968. Cu toţii,
mama, bunicul şi unchiul ar fi mândri să trăiască şi să vadă succesul
internaţional al filmului la care a lucrat urmaşul lor. Bucuria lor ar fi mult
mai mare decât distanţa de zece mii de kilometri dintre Hollywood şi Bătania
sau Jula.
Atunci când se întâmplă un lucru bun, toată lumea caută
să aibă legături cu el. Probabil aşa este şi normal. Oscarul câştigat de filmul
unguresc a adus mândrie şi pentru România, deoarece actorul care-l interpretează
pe cel mai apropiat prieten al lui Saul din film este un actor al Teatrului
Maghiar din Cluj-Napoca, Molnár Levente.
Deci, succesul „Fiului lui Saul” este un pic şi al României. La fel cum este şi
al comunităţii românilor din Ungaria, prin persoana asistentului regizorului.
Legăturile şi relaţiile „româneşti” asemănătoare unei pânze
de păianjen din jurul acestui film premiat cu Oscarul mai sunt şi altele:
directorul de imagine Erdély Mátyás,
înainte de „Fiul lui Saul” a filmat mult împreună cu regizorul Cornel Mândruţău (Mundruczó Kornél), printre
care şi „Delta”, film realizat în Delta Dunării. Cât despre regizorul Cornel
Mândruţău, distins şi el cu multe premii internaţionale, printre care şi cu
Palme d’Or de la Cannes, dar şi cu Premiul pentru Naţionalităţile din Ungaria
(în anul 2008) este tot nepot de preot român, bunicul său cu acelaşi nume fiind
preotul ortodox de la Jaca, din Bihorul unguresc, mutat la Domnul cu mulţi ani
în urmă.
Cei doi preoţi ortodocşi, amândoi născuţi în Jula, au păstorit
sufletele românilor în aceeaşi perioadă: Ioan Magdu la Bătania, din 1934, Cornel
Mândruţău la Jaca, din 1936. Nepoţii lor, Balázs şi Cornel, s-au născut în
acelaşi an, 1975, au terminat aceeaşi academie de film şi au ales aceeaşi
profesie. Bunicii au luptat pentru salvarea sufletelor românilor de aici,
nepoţii creează produse artistice pentru a cuceri lumea întreagă.
Firul de păianjen al memoriei noastre comunitare este
unul solid şi ne leagă puternic de rădăcini…
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu