Gata îmi este
inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta
este slava mea! (Psalmii 108:1)
În prima zi de Crăciun am luat parte
la a doua ediție a Concertului festiv din Biserica Baptistă din Chitighaz, susținut
de profesioniști care și-au început activitatea muzicală în copilărie, în
fanfara bisericii, și-au continuat studiile la școli și la conservatoare de
muzică, fiind în prezent instrumentiști profesioniști (cei mai mulți,
suflători) în diferite orchestre din Ungaria și străinătate. Unii sunt încă
studenți, alții profesori de instrument, câțiva sunt deja pensionari.
Două lucruri
au fost evidente încă de la primele acorduri: pasiunea acestor artiști pentru
muzică și dragostea lor pentru locul natal și pentru comunitatea baptistă, care
i-a așteptat cu căldură. Dincolo de calitatea ireproșabilă a concertului, este
uimitor faptul că, de fapt, toți acești muzicieni se trag din câteva familii
care au un strămoș comun. Ei sunt urmașii acelor câțiva români înrudiți, din
Chitighaz, care s-au pocăit la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele
decenii ale secolului al XX-lea și care au format o comunitate înfloritoare,
din care au pornit în lume atât lucrători binecuvântați cu har pentru a trudi
în via Domnului, cât și muzicieni talentați care au datoria să cânte spre gloria
și lauda Creatorului nostru.
Unul dintre muzicienii octogenari,
fost membru al Orchestrei Maghiare de Stat și profesor de trombon la Şcoala de
muzică „Liszt Ferenc”, a avut o mărturie emoționantă (în limba maghiară), pe
care o rezum mai jos:
„Era
la începutul anilor 1950. Noi locuiam la sălaș spre Medgyes, în afara
Chitighazului. Părinții m-au trimis în sat, la bunicul, zicându-mi:
– Spune-i să-ți scrie o poezie, pe care să o reciți duminică, în adunare!
Era primăvară. Moșu-meu s-a bucurat de cerința mea și ne-am dus amândoi în
grădină. Avea grădină mare, cu mulți pomi, erau toți înfloriți. Adia vântul, se
scuturau petalele florilor… Mi-a zis bunicul.
– Vezi tu ce frumusețe avem noi înaintea ochilor? Toate acestea sunt de la
Dumnezeu, El a făcut cerurile și pământul. El a făcut pentru noi această lume
minunată!
Și bătrânul s-a așezat în iarbă, a deschis caietul său cu poezii și cântări
și, cu creionul ascuțit cu briceagul mi-a scris o poezie lungă, în română, pe
care am învățat-o pe de rost și am spus-o apoi în biserică, la serviciul de
duminică dimineața… Acest bunic al meu a fost strămoșul nostru înzestrat de
Domnul cu har artistic. Așa au fost și frații lui, oameni de bază în biserica
aceasta!”
Maestrul ne-a mai povestit cum a
început să cânte la un instrument de suflat, la îndemnul profesorului instructor
al organizației de pionieri de la școală, adică, practic singur, doar prin
talentul pe care l-a avut. Și cum, după ce a terminat școala din sat, s-a prezentat
la examenul de la școala de muzică. Acolo, după ce a suflat cele două piese pe
care le știa, la cererea comisiei să solfegieze un fragment dintr-o melodie, a
făcut ochii mari fiindcă nu a știut ce înseamnă cuvântul „a solfegia”. Talentul
său era nativ, primit fără niciun merit de la Domnul, iar comisia l-a declarat
admis la cursurile școlii de muzică.
Apoi, profesorul octogenar a dus la
buze instrumentul care l-a însoțit toată viața și ne-a cântat unul dintre cele
mai profunde imnuri creștine, pe care îl cunosc toți evanghelicii. În suedeză
la origine, textul cântării e tradus în zeci de limbi și cântat în mii de
biserici. Ne vorbește despre cum un om se poate transforma, în clipa în care
realizează că lumea în care trăiește e toată creația lui Dumnezeu. Această
revelație ne declanșează dorința de a înălța cântări de laudă Creatorului și de
a recunoaște că pe poteca pocăinței, deși a rămas la fel de îngustă ca acum
peste două mii de ani, mai au încă loc să pășească mulți oameni. Se știe cu
precizie cine și când a scris textul imnului: Carl Gustav Boberg, în 1885. În
ungurește și în românește, însoțiți de sunetul instrumentului de alamă, am
cântat cu toții Domnului. Cei care Îl cunoaștem, cu recunoștință că ne-a
strigat pe nume, iar cei care încă nu s-au apropiat de El, cu promisiunea că
vor fi pomeniți în rugăciunile noastre din ziua de Crăciun și din fiecare zi:
O, Doamne mare, când privesc eu lumea
Ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt,
Şi fiinţele ce-mpodobesc natura
Cum le-ntreţii cu braţul Tău cel Sfânt,
Atunci îți cânt, măreț Stăpânitor:
Ce mare ești, ce mare ești!
Cred că în memoria fiecărui evanghelic,
această melodie derulează un anumit film. A fost clar că pentru maestrul Tivadar Stan, muzician de origine română
baptistă din Chitighaz, înțelegerea lumii ca minunată creație divină s-a
petrecut atunci, în copilărie, în grădina cu pomi scuturându-se de floare pe
caietul bunicului care scria în română, o poezie lungă, o poezie de dragoste
pentru Dumnezeu.
Mihaela Bucin
Comentarii
Trimiteți un comentariu