„Lucrul cu copiii şi schimbarea generaţiilor îi menţine pe dascăli tineri” - Interviu cu Ana Málik din Chitighaz despre ce înseamnă să fii învăţător timp de patru decenii fără întrerupere

De doamna învăţătoare Ana Málik mă leagă amintiri plăcute de pe vremea când am făcut practica mea pedagogică la şcoala din Chitighaz, şi fiind „veterană” în instituţia de învăţământ ea a fost cea la care am apelat pentru ajutor. Profesia de dascăl nu este una chiar uşoară, însă cu siguranţă satisfacţie pe care au învăţătorii văzând evoluţia micilor învăţăcei, nu se compara cu nimic altceva. În primii patru ani de şcoală atât copiii, cât şi părinţii şi învăţătorii trec prin momente grele dar deosebit de frumoase. Despre aceste momente doamna Ana Málik, născută Sabău, care a ieşit anul trecut la pensie după mulţi ani de activitate în învăţământ, la Şcoala generală românească din Chitighaz ne povesteşte cu multă sensibilitate cu simplitate şi modestie, însă cu multă dragoste şi regret după „micii ei prieteni”.

 

– De ce aţi ales să fiţi învăţătoare?

– Iubesc foarte mult copiii, dar îmi şi doream de mică asta. Cu copiii vecinilor ne jucam de-a şcoala în copilărie, iar eu eram întotdeauna învăţătoarea lor. Am făcut Facultatea Pedagogică la Dobriţân, iar părinţii m-au susţinut, s-au bucurat că vreau să fiu om învăţat. Am absolvit Liceul „Erkel Ferenc” din Jula, pentru că părinţii mei m-au dat la şcoala generală maghiară, însă ştiam limba română foarte bine de acasă de la ei. Aşa am ajuns să mă fac învăţătore română. Mi-a plăcut practica de la început şi am pus suflet în munca mea.

În anul 1963, în clasa întâi (în primul rând, a treia din dreapta)

– Ce aţi putea spune de schimbările în învăţământ în comparaţie cu anii de la începutul carierei de învăţător?

– Sigur că schimbări sunt, precum şi în orice alte domenii. Atunci când eu am început cariera nu erau atâtea pretenţii, oamenii erau mai simpli. Copiii erau mai puţini într-o clasă, însă ne puteam ocupa mai mult de fiecare în parte. Faţă de generaţiile acestea de acum, copiii veneau de acasă ştiind limba română, se vorbea acasă, în familiile de români, mai mult româneşte. Atunci învăţam alfabetul, scrisul şi cititul în clasa I, în

limba română…

– Ce consideraţi că este cel mai greu în această profesie?

– Nu mi-a fost deloc greu să-mi fac meseria, iubesc copiii, am încercat întotdeauna să le înţeleg nevoile, pentru rezultate bune trebuie muncă şi perseverenţă. Lucrul cu copiii şi schimbarea generaţiilor, îi menţine pe dascăli tineri. Aceste lucruri m-au ajutat, iubirea şi respectul faţă de copii şi faţă de colegii mei, corectitudinea şi încrederea unii faţă de alţii. Comunicarea bună cu părinţii, înţelegerea, toate acestea sunt lucruri de care ai nevoie pentru ca această profesie să o transformi într-un lucru frumos. Primul lucru pe care trebuie să-i înveţi pe cei mici este să se accepte şi să se respecte între ei şi pe doamna învăţătoare bineînţeles. Copiii cu care am început eu învăţământul erau altfel… Nici părinţii lor nu erau atât de ocupaţi, atât de stresaţi ca cei de azi. Acum, nimeni nu mai concepe să trăiască fără tehnologie, fiecare copil are telefon mobil, atenţia lor este îndreptată acum cu totul spre altceva decât a copiilor din trecut.

– Câţi elevi v-au trecut prin mână?

– Niciodată nu i-am numărat şi nu m-am gândit la asta. Cu siguranţă, mai multe zeci de copii, mai multe generaţii, vă daţi seama…

– Cum trebuie să fie un dascăl bun? Cum aţi reuşit să-i ţineţi aproape de dumneavoastră?

– Când încep clasa I trebuie să le fii de multe ori şi mamă. Chiar de multe ori s-a întâmplat să-mi zică mamă în loc de doamna învăţătoare, sau acum mai târziu bunică… Este important ca învăţătorul să-i iubească pe cei mici, să le înţeleagă durerea, să fie şi el de multe ori copil, pentru că atunci când eşti pe aceeaşi undă poţi să faci ce vrei cu ei. Întotdeauna am pornit spre locul meu de muncă fără reţinere, cu nerăbdarea de a mă întâlni cu copiii… Tot ceea ce am făcut a fost să îi tratez pe copii la fel, să îi provoc la discuţii, la gândire, să ne jucăm şi să creăm împreună. Foarte importantă este recompensa, adică lauda, să aibă copilul o confirmare a capacităţilor sale. Iar dacă un copil nu a putut sau nu a ştiut atunci l-am ajutat cum am putut mai bine.

– Dacă ar trebui să o luaţi de la capăt ce aţi face? Aţi avut momente în care v-a părut rău că nu aţi ales altceva?

– Dacă aş lua-o de la capăt tot învăţătoare m-aş face. Nu zic că nu aş putea schimba unele lucruri, cred că este normal să fie aşa. Sigur că au fost şi momente mai puţin plăcute în viaţă sau sensibile, dar nu mi-ar plăcea să fac altceva decât munca de la catedră.

– Nu vă întreb dacă aţi încuraja tinerii de azi să lucreze la catedră, deoarece, doi din cei trei copii ai dumneavoastră au ales această meserie. Este de la sine înţeles că i-aţi încurajat în această direcţie?

– Copiii mei mai mari, Gheorghe şi Edit, au urmat exemplul meu pentru că asta au văzut acasă. Au luat parte la bucuriile mele, la realizările mele, au ascultat poveştile mele drăguţe aduse acasă de la şcoală. Dacă tot veni vorba de copii, recunosc că sunt bucuroasă că au ales această meserie.

– Cu ce gânduri aţi plecat din învăţământ şi cum vă petreceţi timpul în anii de pensie?

– Am părăsit şcoala cu mulţumirea şi satisfacţia că am făcut tot ce am putut pentru a forma multe generaţii de copii, care mulţi dintre ei sunt acum dascăli, ingineri, doctori sau buni meseriaşi şi oameni de omenie. Mereu am încercat să fiu aproape de ei, să-i mângâi pe frunte, să le spun o vorbă bună când au fost supăraţi sau derutaţi. O să-mi lipsească tot ce înseamnă şcoală, dar am plecat cu încrederea că am reuşit să le dau un start în viaţă, şi le-am oferit ce am avut eu mai bun. Primul an de pensie a fost destul de greu, pentru că anul trecut după ce am terminat activitatea m-am trezit dintr-o dată, după patruzeci şi ceva de ani, că am foarte mult timp liber şi nu ştiu ce să fac cu el. Am simţit că trăiesc în prea mare linişte, deoarece copiii sunt cu treburile lor, iar băiatul cel mare de la care am patru nepoţei nu locuieşte cu noi în sat ca să-l ajut, să am grijă de ei… Aşa că m-am refugiat în lucrurile pe care le-am pus cândva de-o parte din lipsă de timp, broderie, croşetat, etc. Am avut şi o normă la o şcoală unde am fost pe post de suplinitor. Mă bucur că acum am mai mult timp pentru familie…

Anca Becan