Diana Cavaliotti este una dintre cele mai populare actriţe tinere din
România. În cariera sa nu mai lungă de un deceniu a lucrat cu o bună parte a
regizorilor de film. La 21 de ani a jucat rolul Gertrudei din Hamlet. Diana
Cavaliotti s-a aflat la Budapesta pe 10 octombrie, când a participat la
deschiderea oficială a celei de a 12-a ediţii a Săptămânii Filmului Românesc
din capitala Ungariei. Este una dintre cele mai populare actrițe din România.
Îi place să spună despre sine că s-a măritat cu teatrul şi are niște aventuri
cu filmul.
– Aveți un nume
special: Cavaliotti…
–
Bunicul meu este grec. Numele inițial era Kavalliottis. Când
eram mică, vorbeam greacă, dar neavând un contact direct cu familia tatălui
meu, nu m-am ținut de asta. M-am născut la Galați. Am copilărit acolo până în
clasa a treia. Din clasa a patra m-am mutat la București cu bunicii.
–
Sunteți una dintre cele mai cunoscute actrițe tinere din
România. Cum ați ales această profesie?
–
Profesia m-a ales
pe mine, pentru că nu-mi amintesc să fi vrut să fac altceva în afară de
actorie.
–
Ați fi putut face teatru și în Anglia. Ați avut o
posibilitate să puteți studia în Anglia, dar ați ales totuși România. De ce?
–
Mi s-a părut cel mai complicat lucru
din viața mea să intru în UNATC și am reușit. Să plec în străinătate nu mi-ar
fi fost foarte ușor ținând cont că am fost crescută de bunici și nu puteam să-i
las singuri. Dar cel mai important lucru este că am vrut să fac teatru în limba
mea maternă nu într-o limbă adoptată, de împrumut, cum vreți…
–
Sunt foarte mulți actori tineri talentați în România,
însă nu toți pot să se remarce. Dumneavoastră ați reușit. Ce trebuie făcut?
–
Nu știu ce trebuie, nu am o rețetă,
însă știu de ce este atât de greu. Numărul absolvenților este destul de mare. Teatrele
și-au deschis porțile acum mai nou și încep să facă angajări, dar eu am făcut
parte dintr-o generație care nu a prins o angajare. Dacă ești angajat știi că
ai un loc sigur de muncă și nu mai există efervescența aceea a grijii zilei de
mâine. Este greu de judecat. Cred că-ți trebuie perseverență și multă dedicare,
combinație fatală.
–
Actorii mai vechi ajută tinerii?
–
Absolut! Cred că generozitatea lor ne
ajută să avem încredere că se poate. Când ai norocul să joci într-o piesă
alături de mari actori, de numele noastre mari din teatru, se mai pune o
cărămidă la construcția pe care încerci și tu să o faci. În rest totul este o
luptă.
–
La 21 de ani ați debutat într-un rol foarte dificil. Vă
place să vă aruncați în aventuri?
–
Am fost foarte onorată când mi s-a
oferit rolul. Cred că atunci am primit curaj, te face să fii mai puternic. Și
uite că acum am avut curaj să merg și mai departe cu
„Ana, mon amour”, deci se leagă lucrurile în viață.
–
Cum alternați între film și teatru? Ce înseamnă aceste
două lucruri?
–
Păi, sunt
căsătorită cu teatru și am câteva mici aventuri cu filmul și televiziunea. Nu
poate fi numită alternanță. Când am norocul să merg la un casting și să am
norocul să-l și iau este o sărbătoare.
–
Ați lucrat cu mai mulți regizori. Călin Netzer cum este
ca regizor?
–
Este o
personalitate foarte puternică. Acest lucru m-a împins de la spate ca să pot
să-i fac față, pentru că înainte de a-i face față regizorului trebuie să-i faci
față și persoanei din spatele regizorului care vine cu viața, experiența și
lumea lui. Munca împreună cu regizorul m-a îmbogățit foarte tare și îi sunt
extraordinar de recunoscătoare.
–
Ce v-a făcut să vă angajați la acest rol?
–
Când am mers prima
dată la casting mi-a fost foarte frică. Am zis că eu nu o să pot niciodată să
fac așa ceva. Am luat proba după ceva timp. I-a trebuit ceva timp să hotărască.
M-a atras și faptul că este un rol foarte greu, genul de rol cu care nu o să mă
întâlnesc foarte curând. M-a pus la muncă din toate punctele de vedere.
–
Este un caracter care diferă total de caracterul
dumneavoastră? Ce a trebuit ca să intrați în acest rol?
–
A trebuit să mă dezbrac nu doar fizic, ci și psihic. A trebuit să mă las pe
mine acasă și am adus actorul să facă ce trebuie să facă. Pe lângă repetițiile
și mersul la terapie, etc., m-am abandonat total. Nu a fost ușor, dar a fost o experiență
extraordinară. Experiențe extraordinare nu sunt doar cele fericite, sunt și
cele grele! E un test de
profesionalism. Nu e ușor și, cu siguranță, îți trebuie multă încredere pe care
să o investești în regizor, în proiect, în echipă, în partener, dar când ți se
oferă cele mai bune condiții de filmare, nu mai ai cum să te excluzi din peisaj
sau din personaj.
–
Se scrie în presa românească că acest film este cel mai
curajos film din istoria filmului românesc… Cum a fost primit el de către
critici?
–
Este, într-adevăr!
Nu am citit până acum nici o critică. Mă țin departe de problema asta, pentru
că eu ca artist, ca actor, fac teatru și filme pentru spectatori, nu pentru
critici care trebuie să scrie și ei ceva să-și facă meseria într-un fel sau
altul. Publicul la fel. La premieră a fost extraordinar. Oamenii care-mi scriu
și au văzut filmul sunt la fel extraordinari. Iar serile de film la care am
asistat și am fost la proiecții prin alte țări, din nou m-au emoționat de-a
dreptul. Nu este ceva general valabil, sunt singur că sunt oameni cărora nu
le-a plăcut filmul. Au plecat și au zis că nu se poate așa ceva. Aici intră
individualul fiecăruia care zice: nu vreau să intru în povestea asta, nu mă
interesează, simt că mă doare și mă țin departe.
–
Filmul transmite o anumită tensiune. Vă
spun sincer, eu la un momemt dat m-am oprit în vizionare, pentru că nu am știut
dacă vreau să mă uit mai departe. A fost tensionant și în timpul filmărilor?
–
Această tensiune
eu am avut-o când am citit scenariul. După primele 20 de pagini am închis
scenariul și am zis nu! Am zis nu este pentru mine. Dar există ceva acolo care
te face să mergi mai departe…
Ştefan Crâsta
Comentarii
Trimiteți un comentariu