„Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt într-o lume cu totul nouă” - De vorbă cu Dan Lungu despre traducere ca o reîncarnare a cărților într-o nouă cultură și nu numai


– Stimate domnule Dan Lungu, suntem la Festivalul de carte de la Budapesta. Dumneavoastră în ultimii ani aţi fost o prezenţă foarte vie, astfel încât publicul şi cititorii din Ungaria nu numai că vă cunosc, dar vă şi apreciază. Cu ce sentimente aţi venit în anul acesta la Budapesta?
– Este o mare bucurie şi a devenit aşa o obişnuință să vin la târg, dacă nu pot să vin nu mă simt bine. Mă bucur foarte mult că a apărut Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, în limba maghiară, în traducerea aceleiaşi Gabriela Koszta, care a mai tradus şi Sunt o babă comunistă şi nu numai. Am văzut deja în sală persoane care vin an de an la mesele rotunde sau la lansările de carte pe care le fac.
Deja am prieteni vechi aici la târgul de la Budapesta şi asta mă bucură foarte mult. O bucurie extraordinară mi-a făcut faptul că Dragomán György a venit alături de mine să vorbească despre Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu. E un autor la care ţin foarte mult. Regele alb mi se pare o carte absolut splendidă, este tradusă în limba română şi recomand tuturor cititorilor revistei dvs. să citească acest roman extraordinar. Aici este o atmosferă plăcută cu multă lume, un târg frumos de la care nu aş dori să lipsesc nici în viitor.
– A fost interesant dialogul pe care l-aţi avut cu tânărul scriitor maghiar, deja cunoscut, Dragomán György, pentru că v-aţi descoperit afinităţi, iar pentru publicul care a fost prezent, a reieşit că, de fapt, până într-un anumit punct romanele se completează…
– Într-adevăr avem foarte multe afinităţi şi eu când am citit Regele alb am avut un şoc şi mi-a fost „ciudă” că nu am scris eu cartea asta. Şi pentru că avem o sensibilitate asemănătoare pentru copilărie, pentru relaţia cu părinţii ş.a.m.d., aici regăsesc eu zona comună cu Dragomán György. Dar şi pentru faptul că am copilărit în acelaşi timp, anii ’80 cumva, şi în aceeaşi ţară. Dragomán György a trăit în România şi de aceea recunosc acolo, şantierele, gropile, apartamentele în construcţie, buldozeristul, toate celelalte fac parte din decorul copilăriei mele. Dragomán György a venit în Ungaria, este autorul tradus în peste 30 de limbi din toată lumea, un autor bun cu copilărie românească, cu care rezonez în profunzime. Mi-a făcut plăcere când Dragoman a zis că a găsit o scenă din romanul meu pe care el se gândise să o scrie în noul lui roman, dar renunţase fiindcă nu-şi avea locul şi era bucuros să o descopere în volumul unui autor român. Acest lucru arată un tip de complementaritate şi o comunicare subterană extraordinară pe care o am cu autorul minunat.
– Cartea care a fost tradusă acum în limba maghiară va fi după părerea mea o carte de succes, tocmai pentru faptul că şi în Ungaria a început un fenomen cu care România se confruntă încă din anii ’90. Mă refer la părinţii care pleacă în străinătate să lucreze şi care au gustat din fructul acesta amar al înstrăinării. Traducerea va fi mai bine înţeleasă acum, după părerea mea, decât dacă ar fi apărut cu 5 ani în urmă…
– E o carte care anticipează un fenomen care este în creştere aici, deşi în România e cunoscut de mai bine de două decenii. Asta probabil îi va asigura o notorietate, pe fundamentul acestui fenomen social. Nu a fost intenţia mea, dar cărţile au destinul lor, pentru că orice traducere este ca o reîncarnare a unei cărţi în o altă cultură, şi acolo se confruntă cu alţi cititori, cu alte mentalităţi. Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt într-o lume cu totul nouă.
– După ce în anii ’90 scriitorii români doreau să fie primiţi și apreciați în Occident sau erau mai puţin curioşi de ceea ce se întâmplă în ţările vecine, doar ni se pare sau de câţiva ani încoace trăim un fenomen în care suntem mai curioşi de ceea ce se întâmplă şi în vecinătatea noastră?
– Cred că există un fenomen de acesta, o întoarcere, pentru că şi după căderea comunismului lumea culturală era îndreptată întotdeauna spre marile capitale în primul rând Parisul, dar şi Berlinul, Viena… Ne-am ignorat în bună măsură vecinii, sub aspect literar, şi acum este un fel de recunoaştere a celui de lângă noi şi o construcţie a unui sentiment că facem o lume comună, eu zic că e un fenomen de maturizare. Acuma şi eu sunt mai atent la literatura poloneză, bulgară, maghiară, decât eram în anii ’80 sau în anii ’90, când pentru noi toate modelele erau germane, franţuzeşti, americane, etc. Şi fiind atent am descoperit o literatură maghiară extrem de diversă, profundă, tineri autori extraordinari cu care avem foarte multe în comun şi cred că ne-ar ajuta recunoaşterea asta reciprocă şi pentru o ofensivă pe piaţa europeană culturală dacă reuşim să vorbim încrucişat despre aceleaşi fenomene sociale, aceleaşi emoţii, idei. Toate acestea laolaltă, dacă le privim din ţări diferite şi le promovăm împreună putem să facem un loc Centrului Europei și Estului, într-un canon cultural european.
– S-a discutat aici că este mai picant cotidianul din România și Centrul şi Estul Europei pentru o temă de roman. Oferă această parte a Europei subiecte mai multe și mai palpitante pentru un autor?
– Da, oferă subiecte, după cum spuneam şi aici în România, poţi să mori de orice, dar de plictiseală nu. E și o manieră de a trăi, foarte balcanică, imprevizibilă, viaţa cotidiană e o aventură, foarte puţină rutină crează şi un disconfort şi asta o lipsă de proiect pe termen lung. Adică e foarte greu să îţi programezi ceva pe termen lung, dar e o viaţă plină de culoare şi sub aspectul acesta Balcanii reprezintă o mină de aur pentru orice scriitor, pentru că mereu se întâmplă ceva fabulos. Nu o să găseşti în Elveţia întâmplările relatate în presa română, bulgărească sau maghiară, pentru că o altă lume – imprevizibilă – e la loc de cinste.
– Prin scris, scriitorul se şi eliberează într-un fel de cotidianul care la un moment dat îl apasă? Devine scrisul un fel de evadare şi din realitate?
– Sigur că pentru unii este şi o evadare din realitate. Dar la noi scrisul cred că e o pasiune, pentru că atâta timp cât nu poţi trăi din scris nu poţi să scrii decât dacă-ţi place. Din scris nu câştigi bani, asta e limpede în România, în altă parte mai câştigi, dar în România numărul celor care mai câştigă din scris destul de mult încât să trăiască e infim. Deci, dacă te apuci de scris nu poţi să o faci decât mânat de o pasiune foarte puternică, ceea ce are şi părţi bune, evident, dar are şi părţi proaste. Pentru că asta duce la o lipsă de profesionalizare, duce la o precaritate a vieţii scriitorului şi eu cred, în fine, că scriitorul nu trebuie să fie sărac ca să fie geniu, ci să trăiască decent şi să scrie bine în acelaşi timp, dar în România, deocamdată, lucrul acesta nu-i posibil.
Gabriela Enea Elekes

Comentarii