„Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt într-o lume cu totul nouă” - De vorbă cu Dan Lungu despre traducere ca o reîncarnare a cărților într-o nouă cultură și nu numai
– Stimate domnule Dan Lungu, suntem la Festivalul de carte de la
Budapesta. Dumneavoastră în ultimii ani aţi fost o prezenţă foarte vie, astfel
încât publicul şi cititorii din Ungaria nu numai că vă cunosc, dar vă şi apreciază.
Cu ce sentimente aţi venit în anul acesta la Budapesta?
– Este o mare bucurie şi a devenit aşa o obişnuință să vin la târg,
dacă nu pot să vin nu mă simt bine. Mă bucur foarte mult că a apărut Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, în
limba maghiară, în traducerea aceleiaşi Gabriela
Koszta, care a mai tradus şi Sunt o
babă comunistă şi nu numai. Am văzut deja în sală persoane care vin an de
an la mesele rotunde sau la lansările de carte pe care le fac.
Deja am prieteni
vechi aici la târgul de la Budapesta şi asta mă bucură foarte mult. O bucurie
extraordinară mi-a făcut faptul că Dragomán György a venit alături de
mine să vorbească despre Fetiţa care se
juca de-a Dumnezeu. E un autor la care ţin foarte mult. Regele alb mi se pare o carte absolut
splendidă, este tradusă în limba română şi recomand tuturor cititorilor
revistei dvs. să citească acest roman extraordinar. Aici este o atmosferă
plăcută cu multă lume, un târg frumos de la care nu aş dori să lipsesc nici în
viitor.
– A fost interesant dialogul pe care l-aţi avut cu tânărul scriitor
maghiar, deja cunoscut, Dragomán György, pentru că v-aţi descoperit afinităţi,
iar pentru publicul care a fost prezent, a reieşit că, de fapt, până într-un
anumit punct romanele se completează…
– Într-adevăr avem foarte multe afinităţi şi eu când am citit Regele alb am avut un şoc şi mi-a fost „ciudă”
că nu am scris eu cartea asta. Şi pentru că avem o sensibilitate asemănătoare
pentru copilărie, pentru relaţia cu părinţii ş.a.m.d., aici regăsesc eu zona
comună cu Dragomán György. Dar şi pentru faptul că am copilărit în
acelaşi timp, anii ’80 cumva, şi în aceeaşi ţară. Dragomán György a
trăit în România şi de aceea recunosc acolo, şantierele, gropile, apartamentele
în construcţie, buldozeristul, toate celelalte fac parte din decorul copilăriei
mele. Dragomán György a venit în Ungaria, este autorul tradus în peste
30 de limbi din toată lumea, un autor bun cu copilărie românească, cu care
rezonez în profunzime. Mi-a făcut plăcere când Dragoman a zis că a găsit o scenă
din romanul meu pe care el se gândise să o scrie în noul lui roman, dar
renunţase fiindcă nu-şi avea locul şi era bucuros să o descopere în volumul
unui autor român. Acest lucru arată un tip de complementaritate şi o comunicare
subterană extraordinară pe care o am cu autorul minunat.
– Cartea care a fost tradusă acum în limba maghiară va fi după părerea
mea o carte de succes, tocmai pentru faptul că şi în Ungaria a început un
fenomen cu care România se confruntă încă din anii ’90. Mă refer la părinţii
care pleacă în străinătate să lucreze şi care au gustat din fructul acesta amar
al înstrăinării. Traducerea va fi mai bine înţeleasă acum, după părerea mea,
decât dacă ar fi apărut cu 5 ani în urmă…
– E o carte care anticipează un fenomen care este în creştere aici,
deşi în România e cunoscut de mai bine de două decenii. Asta probabil îi va
asigura o notorietate, pe fundamentul acestui fenomen social. Nu a fost
intenţia mea, dar cărţile au destinul lor, pentru că orice traducere este ca o
reîncarnare a unei cărţi în o altă cultură, şi acolo se confruntă cu alţi
cititori, cu alte mentalităţi. Orice traducere ia viaţa cărţii de la capăt
într-o lume cu totul nouă.
– După ce în anii ’90 scriitorii români doreau să fie primiţi și
apreciați în Occident sau erau mai puţin curioşi de ceea ce se întâmplă în
ţările vecine, doar ni se pare sau de câţiva ani încoace trăim un fenomen în care
suntem mai curioşi de ceea ce se întâmplă şi în vecinătatea noastră?
– Cred că există un fenomen de acesta, o întoarcere, pentru că şi după
căderea comunismului lumea culturală era îndreptată întotdeauna spre marile
capitale în primul rând Parisul, dar şi Berlinul, Viena… Ne-am ignorat în bună
măsură vecinii, sub aspect literar, şi acum este un fel de recunoaştere a celui
de lângă noi şi o construcţie a unui sentiment că facem o lume comună, eu zic
că e un fenomen de maturizare. Acuma şi eu sunt mai atent la literatura
poloneză, bulgară, maghiară, decât eram în anii ’80 sau în anii ’90, când
pentru noi toate modelele erau germane, franţuzeşti, americane, etc. Şi fiind
atent am descoperit o literatură maghiară extrem de diversă, profundă, tineri
autori extraordinari cu care avem foarte multe în comun şi cred că ne-ar ajuta
recunoaşterea asta reciprocă şi pentru o ofensivă pe piaţa europeană culturală
dacă reuşim să vorbim încrucişat despre aceleaşi fenomene sociale, aceleaşi
emoţii, idei. Toate acestea laolaltă, dacă le privim din ţări diferite şi le
promovăm împreună putem să facem un loc Centrului Europei și Estului, într-un
canon cultural european.
– S-a discutat aici că este mai picant cotidianul din România și
Centrul şi Estul Europei pentru o temă de roman. Oferă această parte a Europei
subiecte mai multe și mai palpitante pentru un autor?
– Da, oferă subiecte, după cum spuneam şi aici în România, poţi să mori
de orice, dar de plictiseală nu. E și o manieră de a trăi, foarte balcanică,
imprevizibilă, viaţa cotidiană e o aventură, foarte puţină rutină crează şi un
disconfort şi asta o lipsă de proiect pe termen lung. Adică e foarte greu să
îţi programezi ceva pe termen lung, dar e o viaţă plină de culoare şi sub aspectul
acesta Balcanii reprezintă o mină de aur pentru orice scriitor, pentru că mereu
se întâmplă ceva fabulos. Nu o să găseşti în Elveţia întâmplările relatate în
presa română, bulgărească sau maghiară, pentru că o altă lume – imprevizibilă –
e la loc de cinste.
– Prin scris, scriitorul se şi eliberează într-un fel de cotidianul
care la un moment dat îl apasă? Devine scrisul un fel de evadare şi din
realitate?
– Sigur că pentru unii este şi o evadare din realitate. Dar la noi
scrisul cred că e o pasiune, pentru că atâta timp cât nu poţi trăi din scris nu
poţi să scrii decât dacă-ţi place. Din scris nu câştigi bani, asta e limpede în
România, în altă parte mai câştigi, dar în România numărul celor care mai
câştigă din scris destul de mult încât să trăiască e infim. Deci, dacă te apuci
de scris nu poţi să o faci decât mânat de o pasiune foarte puternică, ceea ce
are şi părţi bune, evident, dar are şi părţi proaste. Pentru că asta duce la o
lipsă de profesionalizare, duce la o precaritate a vieţii scriitorului şi eu
cred, în fine, că scriitorul nu trebuie să fie sărac ca să fie geniu, ci să
trăiască decent şi să scrie bine în acelaşi timp, dar în România, deocamdată,
lucrul acesta nu-i posibil.
Gabriela Enea Elekes
Comentarii
Trimiteți un comentariu