OPINII: Cum să fim români?

Cu mândrie sau modestie cuminţită, aceasta este, cred, întrebarea la care încearcă, se pare la unison, să răspundă Mihaela Bucin şi Gheorghe Ruja în numerele din 29 aprilie şi 13 mai 2011 ale Foii româneşti în „Scrisoare către un prieten care mă vrea mândră”, respectiv „Nici mândrie, dar nici ruşine…” Într-o singură chestiune apare o disensiune între cei doi români: Gh. Ruja nu crede că mândria naţională a ungurilor („sunt mândru pentru că sunt ungur”) le stă mai bine decât altor popoare, reflecţie la afirmaţia Mihaelei Bucin: „Eu, mândrie de român nu am!”, totuşi, cel care citeşte cu atenţie opinia celor doi intelectuali nu poate să nu observe deosebirile care se reflectă în felul cum este abordat şi dezbătut acelaşi subiect, ilustrând teza după care identitatea etnică este răsfrângerea în sufletul nostru a evenimentelor istorice, sociale şi culturale în cadrul cărora ne-am socializat.

Cei doi parteneri de discuţie nu-şi pun întrebări mult mai grave pentru un român, ca, de exemplu, „Cum devine cineva român?”, „Se merită să fii român?”, „V-aţi dori să fiţi român?”, „Cum poate fi cineva român?”, „De ce şi-ar dori cineva să fie român?” etc., întrebări cu ceva mai sofisticate, pe care de altfel s-ar cuveni, în sfârşit, să ni le punem şi noi. Nu, deoarece ei sunt români, întrebarea e cum ar trebui să fim români? Mihaela Bucin, venită dintr-o altă parte a neamului românesc şi dezamăgită de sloganurile naţionale lipsite de fond din anii tinereţii („Din gura românilor nu mi-a plăcut cum sună!”), ne pune să ne confruntăm cu realităţile vieţii românilor de aici, cu atitudinea lor faţă de valorile culturale româneşti, prin urmare cu ceea ce nu fac pentru a-şi perpetua românismul lor. Just, just, zic eu, cititorul, totuşi… De ce suntem cum suntem? Aici începe buclucul. E o întrebare la care când un român născut aici încearcă să răspundă, pentru românul care s-a format din punct de vedere intelectual într-o lume pur românească, totul se reduce la o simplă justificare. Ştiu din propria experienţă. Trăind în totdeauna în minoritate, viaţa românilor de aici este o luptă de mai multe secole pentru supravieţuire, luptă pe care au pierdut-o definitiv atunci când din cele cca. 3 milioane au rămas numai vreo 30 de mii. De atunci au trecut exact 91 de ani. Frustraţia, complexele lor se explică prin faptul că românii de aici niciodată nu au putut fi ei înşişi. Cel care trăieşte în „supunere”, în dependenţă de „celălalt”, nu poate fi „el însuşi”. „Ei înşişi” au putut fi cei care s-au scufundat în marea majorităţii. De altfel, fără „mândrie” naţională şi locală, de fapt fără „descoperirea” valorilor locale culturale ale comunităţilor umane din care facem parte nu ne-am fi trezit niciodată la conştiinţă de neam. În altă ordine de idei, este evident faptul că, deşi timp de 7–8 decenii am trăit într-o totală izolare de restul neamului şi valorile culturale locale constituiau singurul pilon de care ne legam catargul, fără o schimbare de atitudine şi eforturi deosebite din partea membrilor comunităţii nu numai că nu e posibilă supravieţuirea noastră etnică, ci ne şi compromitem şi lăsăm impresia unor pseudo-români. S-au schimbat vremurile, trebuie să ne schimbăm şi noi ca să putem profita de posibilităţile oferite de societăţile deschise din cadrul Europei unite, înainte de toate de cele pe care România ni le pune la dispoziţie. Altfel rămânem cu „mândria naţională spusă şi nedovedită”. Articolul profesoarei Bucin se termină cu o idee care în aparenţă este aproape de „mândria” lui Gh. Ruja, în realitate reflectă însă o altă atitudine, incomodă pentru unii, dar inevitabilă pentru cei care doresc să fie „mândri” nu numai de originea lor, ci să-şi şi „iubească” neamul din care se trag, ceea ce presupune o legătură mai strânsă şi o mai mare adeziune.

Pe Gh. Ruja îl „deranjează” ghirlanda de „mândrie” din noua Constituţie a Ungariei, punându-l pe gânduri şi sugerând ideea că nu este uşor să fim români într-o ţară cu un trecut glorios la care se fac zilnic referiri şi care până în zilele noastre e demn de a nutri o ideologie naţională pe care ţările vecine o consideră demult perimată, motiv pentru care, probabil, M. Bucin respinge utilizarea termenului de „mândrie”. Aceasta nu poate însemna însă că termenul în discuţie nu ar putea fi folosit de către un român şi el nu are motive de a fi mândru de realizările culturale şi ştiinţifice ale poporului său.

Introducerea rolului pe care îl are recreştinismul în prezervarea naţiunilor este ambiguă din moment ce, dacă la români şi alte popoare din Estul Europei, ortodoxia a avut un rol determinant, la unguri a constituit mai mult un mijloc de înfrângere al păgânismului şi al convertirii altor popoare la catolicism. De altfel, tocmai Gh. Ruja evocă din Biblie pasaje prin care combate „mândria” şi „trufia” ungurilor care au dus la introducerea în Constituţie a unui articol nerelevant din punct de vedere naţional. Islamismul nu a jucat un rol asemănător la popoarele de religie mahomedană?

Mai importantă este pentru cititor însă evocarea antonimelor „mândrie”/„ruşine”, dat fiind că azi, a vorbi de „ruşine” naţională este un anacronism istoric. Şi, în caz că mai există, ruşine ar trebui să-i fie nu minoritarului, ci majoritarilor! Sentimentul de inferioritate derivă din o „lege nescrisă”, dar sugerată de sus în jos, de-a lungul a mai multor secole printr-o sumedenie de mijloace pe care cetăţeanul de rând nu le observă, iar reprezentanţii minorităţilor, mai nou, nu îndrăznesc să le „observe”. Pentru cei care nu înţeleg la ce mă refer, să citească, pe lângă înfloriturile retorice, şi introducerea Legii de bază din care vor afla fără nici o dificultate că minorităţile din Ungaria fac parte din nou din comunitatea politică maghiară, cum au fost întotdeauna. Prin urmare, naţionalităţile „copiază naţiunea majoritară” pentru că de-a lungul veacurilor le-au „convins” că vor fi şi ele mai „deosebite” şi mai „valoroase”, exact ca stăpânii patriei comune (vezi definiţia naţiunii politice!). Ungurii şi-au tratat naţionalităţile cum i-au tratat turcii pe români şi Habsburgii şi nemţii pe unguri, odinioară. Stăpânul dezorganizează, subminează disciplina şi moralul celui „supus”. Mai târziu, minorităţile naţionale în toate statele centralizate, de dragul unei democraţii amăgitoare, au fost constrânse la o permanentă şi inegală luptă pentru egalitatea în drepturi şi egalitatea în şanse. Din această luptă a ieşit învingător totdeauna deţinătorul puterii statale. E util să reţinem memento-ul ungurului transilvănean Kurkó Gyárfás, care spunea între cele două războaie mondiale: „Atâtea drepturi vom avea, câte vom fi capabili să ne cucerim prin luptă susţinută. Destinul naţional constituie o permanentă luptă”.

Cum să fim români? Cu mândrie şi modestie cuminţită! Dar toate acestea mai au importanţă numai dacă citim cu atenţie dialogul la care ne referim. Scrierile celor doi conţin tot ceea ce ar trebui să facem, fără nici o intervenţie exterioară. Căci, într-adevăr, „nu poţi fi mândru de ceea ce au realizat alţii, ci nu mai de ceea ce realizezi tu ca român, prin efortul tău”. Demn de remarcat e şi celălalt avertisment: „fiecare să-şi facă datoria în perimetrul său: părintele în familie, pedagogul la şcoală, la grădiniţă, slujitorul bisericesc şi enoriaşul la biserică ş.a.m.d.” Cine-i va obliga să-şi facă cu toţii datoria? Cum vom avea grădiniţe mai bune şi mai româneşti? Cum vom avea şcoli generale mai bune şi mai româneşti? Şi cum vom avea un liceu mai bun şi mai românesc? Cine va convinge confesiunile să-şi restabilească locul pe care odinioară l-au îndeplinit în păstrarea identităţii? Iată câteva întrebări asupra cărora ar trebui să medităm. Evident, ale noastre (ale tuturor!) sunt datoria şi responsabilitatea! Tribuna de dezbatere a problemelor noastre este actualmente atelierul micherechian, care îi aşteaptă pe toţi cei care sunt responsabili de destinul nostru. Şi paginile acestui săptămânal stau la dispoziţia celor care au un cuvânt de spus. Numai noi putem să ajutăm Ungaria şi România, ca să ne poată ajuta. Numai astfel, trecând la fapte şi depăşind o sumedenie de lucruri pseudo-româneşti, mai avem dreptul să umblăm cu fruntea ridicată.

Gh. Petruşan