11 feb. 2016

Poveşti de familii din Chitighaz - Străbunii familiei Sarca, „a lu Granciu”

 Fraţii Ana, Dimitrie, Suzana, Vasalica
Cunoaşterea trecutului străbunicilor, a comunităţii românilor e importantă pentru autocunoaşterea individului. Cel care cunoaşte faptele înaintaşilor, spiritualitatea lor se descurcă mai bine în zilele grele decât cel care nu-şi cunoaşte rădăcinile.
Căutând date precise despre străbunii familiei mele Sarca în protocolul botezaţilor de la Biserica ortodoxă din Chitighaz, am găsit multe lucruri interesante cu însemnări despre ocupaţia părinţilor şi numele naşilor. La a doua jumătate a secolului al 19-lea, între 1850–1920, la românii din sat nu era rar să nască o femeie câte 8–12 copii. Am fost curioasă câţi copii s-au născut într-un an din rândul românilor chitighăzeni. În 1909 am numărat 195 de nou născuţi şi botezaţi.
(Ca o comparaţie cu zilele noastre, de exemplu, în anul 2014, în tot satul Chitighaz s-au născut 25 de copii). Pe vremuri, mulţi dintre copii nu au ajuns adulţia fiindcă a fost mare mortalitatea. Această reproducere, sporire, oricât era de mare sărăcia, prin sârguinţa oamenilor a contribuit la prosperarea familiilor românilor şi a întregului nostru sat. Fiecare familie care s-a străduit a avut casă, a muncit la pământul lor particular sau ca servitori la o gazdă. Începând de la 1920, tendinţa de a naşte mulţi copii s-a schimbat. Copiii acestor familii devenind adulţi au născut 2–4 copii. Traiul tradiţional bazat pe economie familială dus până atunci începe să se schimbe.
După 1950, odată cu formarea forţată a colectivelor şi a pierderii pământului, cu schimbările sociale, mulţi şi-au părăsit satul căutând un loc de muncă, învăţând la diferite şcoli, căsătorindu-se cu oameni maghiari şi stabilindu-se în localităţi îndepărtate. Tendinţa aceasta încetul cu încetul a ajutat la scăderea numărului românilor şi la destrămarea comunităţii românilor din Chitighaz. (E de mirare că în ciuda acestor greutăţi încă mai existăm.)
Schimbările periodice politice şi sociale, de fiecare dată au dus la slăbirea comunităţii românilor din Chitighaz, dar şi al românilor din Ungaria, atât din punct de vedere economic, cât şi al învăţământului, al limbii materne, al unităţii religiei.
Odată cu aducerea maghiarilor în 1804 ca argaţi pe moşia Almásy, comuna locuită până atunci numai de români a început să se schimbe.
După Primul Război Mondial şi odată cu schimbarea graniţei după 1920, românii rămaşi în afara graniţei au fost rupţi de mediul economic, cultural, lingvistic. În timpul guvernului hortyst, în 1920–44, românii erau ne-doriţi în Ungaria, erau supuşi să se prezinte la comandamentul din Dobriţân dacă doreau să cumpere pământ, case sau să călătorească în alte localităţi.

Străbunii familiei Sarca
Familia noastră a aparţinut familiilor mari străvechi, chitighăzeni cu religie ortodoxă. Fiecare familie îşi are o istorie proprie, o legendă cu întâmplări, tradiţii şi din acestea se poate cunoaşte viaţa oamenilor români din sat. Nu numai genetică au moştenit de la familie, ci şi legende, tradiţii, istorioare, care din generaţii în generaţii se păstrează.
Străbunicul familiei Sarca s-a născut în 1847 (?).
Bunicul Dimitrie Sarca (Szarka Demeter) a trăit între 1869–1930. A fost ziler, mai târziu a negustorit cu ouă şi păsări de curte.
Bunica Floarea Stejan
Bunica Floarea Stejan (a lu Avram, Stezsán Flóra) a trăit între 1873–1966. Ea a născut 12 copii, dintre care următorii au ajuns la adulţie: Petru 1901, Maria 1905, Ana 1909, Văsălica 1913, Susana 1915, Sofia (Fica) 1917, Dimitrie (Mitru) 1920.
Îmi amintesc de bunica, când era peste nouăzeci de ani, locuia cu familia fiicei Sofia, pe care o numeam tuşa Fică (Sofia Sarca Misarăş). Ea era foarte prietenoasă şi îmi plăcea de fiica ei, Ana (Nuşi Misarăş, Mészáros Anna), verişana mea, şi verişorul Ladislau (Laci) Mészáros. (El în 1975 a părăsit ţara stabilindu-se în Canada la Toronto).
Sora Sofia (Fica)
Adeseori treceam pe la ei, bunica şedea în pace pe un scaun citind Biblia, în fiecare zi de post, dar mai ales vinerea ţinea post sever, numai pită şi apă consuma sau numai apă. Bunicei îi ziceam „bună”, pe fraţii părinţilor mei îi numeam unchiu. Pe surorile lor le numeam „mătuşă, tuşă”. Pe soţia unui frate care nu venea din familie o deosebeau oamenii numind-o unchioaie.
Caracteristica „Grănciuleştilor” era sârguinţa, străduinţa să înainteze, să ajute copiii. Erau solidari cu familiile fraţilor, de exemplu tatăl meu era de zece ani când a decedat tatăl său, mama lui era de 47 de ani, aşa ceilalţi fraţi, surori l-au ajutat şi pe el şi pe bunica. Mai cu seamă, femeile erau vesele cu glas tare vorbitoare, cu inimă deschisă şi cu suflet mare. Îşi iubeau familia, ştiau găti mâncăruri gustoase. Bărbaţii când munceau, munceau cu mare elan. Nu prea des erau întruniri familiare, dar când ne vizitam cel mai primitor era fratele tatălui, unchiu Văsălică şi unchioaie Lenă (a lu Bolondu, Szelezsán Ilona) şi fiica lor, Maria cu soţul Ştefan. Ea a fost bună precupeaţă, a activat la cumpărarea ouălor şi păsărilor de curte. Îmi aduc aminte că ei au avut în sat primul televizor în anii 1966–67. Unchioaie Lenă zicea că duminică „trabă să fie plăcintă pe masă”, măcar „o pişcotă că aceeie dăloc îi gata”.
Locuia mai departe tuşa Susană (Szarka Zsuzsanna), soţia lui Ştefan Crişan (a lu Cătana, Krisán István). Dar cu fiica lor, cu verişana Marica, am fost în bine, eram colege de şcoală. Sora ei, Florica era mai bătrână ca noi, ea a fost căsătorită la Solymár, cu sora ei Maria împreună. Fratele lor Ştefan a locuit la Bichişciaba.
Familia tuşei Ana şi a soţului Ioan Moroşan (a lu Mormântariu) au fost negustori în 1940, s-au ocupat cu achiziţionarea ouălor şi păsărilor de curte. După ce s-a format Cooperativa de producţie (Földműves szövetkezet) şi-au continuat munca aceasta în zile de piaţă, marţia şi vinerea. Au achiziţionat produsele de la săteni, ouă, raţe, gâşte îngrăşate şi găini. Ei erau mai înstăriţi dintre membrii familiei, s-au distins prin faptul că ei au avut prima motocicletă în sat.

Ana Sarca căsătorită cu Ioan Maroşan (a lu Mormântariu)
s-au ocupat cu achiziţionarea păsărilor de curte,
fiind mai înstăriţi, ei au fost primii din sat care au avut o motocicletă

Amintirile mele din copilărie
Acum, când îmi reamintesc despre cele trăite şi văzute de la comunitatea românilor, de la rudele mele, de la vecinii mei, mă simt norocoasă că am avut ocazia să fiu părtaşă acestor lucruri tradiţionale din comuna noastră.
Am văzut cum au mânat în fiecare zi vacile ciurdarii, cum au semnalat cu buciumul ducându-le pe păşune şi cum s-au obişnuit ca seara să ajungă acasă vacile singure. Erau antrenate de gazdă. Cele mai multe familii aveau gâşte ţinute pentru ca să facă din ele pene. De trei ori într-un an a fost necesar să smulgă (să ciupelească) penele de pe gâscă, cele smulse a treia oară era mai bune pentru perne. La fierberea praiului de prune se ajutau femeile dintre rude sau din vecini. În căldări mari pline cu prune desfăcute de sâmburi dis de dimineaţă a început munca, care dura câte 8–10 ore. Trebuia învârtit, mestecat cu o lingură pentru prai, ca să nu se prindă de căldare. După ce a fiert de jumătate, se făcea din prune „chisăliţă”, care era bună de mâncat, puneam în blid şi mâncam cu pită. Aşa ne-au învăţat că atunci era gata când praiul îngroşat nu cădea de pe lingură, sau când puneau pe o hârtie o bucată nu se umezea. Apoi le-au pus în oale de lut, anume pentru prai. Îl foloseau pentru gătirea plăcintelor, pentru „scoardă”, pentru taşte cu prai şi mâncau pită cu prai.
Când eram copil, casele se făceau din pământ bătut. Se făcea stratificat să fie cât mai bine îndesat. Noi, copiii când auzeam bătutul cu maiul ne duceam să vedem. Bărbaţii băteau într-un mod specific în acelaşi ritm, de răsuna glasul bătutul cu mai.
Toamna la culesul cucuruzului şi la aşezarea în coşară, mic cu mare sosea să ajute. Culesul mergea pe rânduri la o anumită distanţă, făceau grămezi ca apoi să le puie în căruţă ca acasă să fie în coşară. La munca aceasta veneau şi vecinii aducând coşeri pe care şi copiii le umpleau ca bărbaţii să le aşeze în gorie.
În timpul copilăriei, ştirile din sat le aducea „kisbirăul”. Se oprea la fiecare colţ de stradă, bătea toba, citea sau rostea ştirile din sat.
Femeile din luna august şi până în septembrie culegeau, strângeau mure din păduriţa din juriul satului şi pe mirişte sau din cucuruz. Femeile le-au conservat ca să aibă în zilele de iarnă compot sau să facă sos lângă carnea fiartă duminică.
Tăiatul porcului gras era o muncă în comun, începea cu un pahar de răchie, bărbaţii au înjunghiat, pârjolit şi curăţit porcul. Între timp, femeile într-un vas adunau sângele proaspăt, din care găteau cu ceapă sfârâită cu sânge pentru dejun. Apoi se puneau la desfacerea, spălarea, curăţarea maţelor. Găzdoaia casei se îngrijea ca oamenii să aibă de mâncare, prăjea carne proaspătă, făcea „leveşe” de carne, tocană, din osânză făceau „haioaşe”. Când au terminat cu toate s-au aşezat la masa de cină numită „pomana porcului”. Tot timpul zilei se auzea voie bună, veselie, se vedea hărnicia oamenilor.

Membrii familiei cu mic cu mare au luat parte la sfărmatul cucuruzului
cu maşină de sfărmat. Copiii se jucau cu coceni.

Atunci toate le făceam împreună
Nu numai muncile au arătat cum au fost oamenii faţă unii de alţi ci s-a văzut solidaritatea, scopul de ajutare şi toate acestea se petreceau în bună dispoziţie, cu veselie şi umor. Nu se plictiseau femeile când gătau cu lucru sau duminică după masă se odihneau puţin, se vorbeau şezând pe laviţa dinaintea casei, sau şezând lângă perete. La ocazii de distracţie tot aşa în comun se petreceau lucrurile. La jocul duminical feciorii făceau buna dispoziţie. Dansul chitighăzenilor era lunga – mânânţaua – ţigăneasca – lunga – a dragosti. Dansurile erau spectaculoase, impresionante, se dansa în şir, băieţii dădeau ritmul parcă ardeau de puterea şi dinamica jocului, jucau din tot sufletului cu mare elan.
Când eram de 10–12 ani am luat parte la două nunţi, una era nunta fetei din vecini, cealaltă nuntă a familiei Sarca, a lui Dimitrie cu pălăscari, cu clopuri cu panglici colorate şi cu oglinde de sclipeau. Fetele de cunună se numeau „meseloaicele”. Activităţile premergătoare în săptămâna nunţii au fost interesante. Începând cu luni femeile se adunau ca să pregătească alimentele necesare, făceau „gârtene” pentru „leveşe”, au gătit prăjituri numite „turtele”. Vinerea a urmat „ciupelitul” găinilor. Fetele împodobeau porţile cu crengi veşnic verzi, busuioc cu flori şi cu hârtii multicolore. Aceste activităţi erau însoţite de cântece, strigături, într-o atmosferă plină de veselie. Găzdoaia pregătea mâncăruri pentru cei care ajutau ca evenimentul să reuşească.
În serile lungi de iarnă, vecinii se adunau la casa unei familii, se vorbeau, copiii ascultau fiind aşezaţi în „şutul” cuptorului, căci acolo era cald. Bărbaţii jucau cărţi.
La Crăciun, fiecare familie se pregătea în cerc familial, în cameră era pomul Crăciunului sau o creangă de brad decorat cu „ţucur” ars, învelit în hârtie la capăt cu crestătură şi mai puneau nuci. Cuptorul era încălzit să fie cald în sobă şi să se frigă cărnaţul, caldaboşul cu crumpe, iar în laboş era „curechi” umplut. La românii din sat nu era obicei ca să dăruiască unui altuia cadou, ne-a părut bine dacă primeam smochine, portocale („noroancă”). Seara cântam colinde de Crăciun: Trei păstori, O ce veste, Corindiţă cu codiţă. Adulţii umblau cu Turca, un obicei strămoşesc de la noi.
La Ajunul Anului Nou, o grupă de bărbaţi îmbrăcaţi în şubă, în mână cu talangă zurgălind au intrat în casă pe neaşteptate cu scopul să izgonească răul, ca anul care vine să fie cu noroc, sănătate şi belşug.
La sărbători mai mari, oamenii mergeau la biserică, cel mai frumos şi înălţător a fost procesul de Înviere la Paşti, când înconjuram de trei ori biserica, femeile cu lumânări în mână, bărbaţii cu prapori, clopotele sunau şi toţi credincioşii cântau „Cristos a Înviat”. În biserică eram mulţi.
Românii din sat au păstrat salutările străvechi, din moşi strămoşi, eu încă le auzeam des. Întâlnindu-se îşi doreau unii altuia numai bine. Salutând cu „bună ziua”, răspunsul era „fii sănătoasă”, la despărţire nu se salutau cu „la revedere” ci cu „sănătate bună” sau prescurtat „tate bună”. Acestea nu sunt salutări simple, ci arată adevărata atitudine venită din suflet a românilor din Chitighaz.

Maria Sarca Zombai

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...