11 sept. 2013

Editorial - Lupta lui Mocioni nu a fost degeaba


Aşa ţin minte că primul român din Banatul sârbesc pe care l-am cunoscut a fost poetul şi jurnalistul Pavel Gătăianţu. Asta era în toamna anului 1994, la o reuniune a românilor de pretutindeni, organizată la Mamaia de către fosta Fundaţie Culturală Română. Primul român din Timoc l-am cunoscut mult mai târziu, cândva pe la începutul anilor 2000, în persoana unei studente din Serbia de Răsărit, care învăţa la Bucureşti. Ne-am întâlnit la Departamentul Românilor de Pretutindeni. Ţin minte până azi cât ce ciudat mi-a fost cum vorbeau, mai ales timoceanca, dar tot aşa mare le-a fost şi mirarea lor când le-am vorbit despre românii din Ungaria. Ne-am mirat unii la alţii pentru că nu ne-am cunoscut. Până în 1990, legăturile românilor din Ungaria cu alţi români din jurul României, au fost foarte sporadice, nesemnificative. Odată cu trezirea autorităţilor de la Bucureşti la realitatea că ţara lor este înconjurată de români, au început să se cunoască mai bine între ei şi românii din Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia şi Bulgaria.

În ultimii ani, deseori s-a întâmplat ca la întâlnirile “rom-pret” (adică ale românilor de pretutindeni), românii din Ungaria şi Serbia, mai ales cei din Banat, să formeze un grup separat de cei din ţările foste URSS, problemele celor dintâi fiind mult mai asemănătoare. În ceea ce-i priveşte pe românii din Timoc, încă şi azi sunt mult mai numeroşi cei care privesc lupta lor pentru supravieţuire naţională ca pe un meci de fotbal, adică de la marginea terenului, decât cei care îi ajută efectiv, cu bani, cu investiţii în şcoli şi biserică, cu obţinerea şi garantarea respectării drepturilor lor elementare la limba maternă, la viaţa culturală şi religioasă.
Pentru a nu mai lăsa să treacă degeaba ani şi decenii şi pentru a le oferi şansa copiilor români de azi din Ungaria şi Serbia pentru a se cunoaşte, a se împrieteni, a se înţelege, Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, printr-un proiect finanţat de Departamentul politici pentru relaţia cu românii de pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, a organizat în cursul săptămânii trecute Şcoala de Vară “Alexandru Mocioni” la Săvârşin, judeţul Arad, în vecinătatea Castelului Regal. Şcoala de vară a asigurat copiilor participanţi din Banat, Timoc şi Ungaria nu doar şansa de a învăţa împreună (!) despre originea poporului român, despre formarea limbii noastre române şi despre identitate, ci deosebita ocazie de a se cunoaşte şi a se împrieteni. Copiii cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani au trecut foarte repede peste complexele legate de limbă, iar bucuriile de la terenul de joacă sau de la excursiile comune nu se trăiesc prin limbă, ci prin sentimente. Începând deja din a doua zi, copiii sosiţi din trei regiuni diferite au învăţat şi s-au distrat fără complexe, cu sinceritate şi prietenie. I-au unit limba comună, limba română, pentru că numai în asta puteau să se înţeleagă, precum şi şlagărele româneşti, pe care la discoteca organizată special pentru ei le-au urlat cât au putut de tare, după care le-au şi demonstrat organizatorilor că ei “vara nu dorm”, formând găşti (mixte, şi nu separate, cum se întâmplă de cele mai multe ori) şi povestind şi jucându-se până noaptea târziu.
Numele şcolii de vară nu a fost ales la întâmplare. Precum nici locul de desfăşurare. Comuna Săvârşin este la marginea Banatului, aproape şi de Ungaria. Zona Săvârşinului este renumită pentru castelele familiei Mocioni (de la Căpâlnaş şi Bulci), dar într-o vreme, din 1932 până în 1943, şi actualul Castel Regal a fost în proprietatea unui membru al familiei Mocioni. Ca „naş” al şcolii de vară a fost ales Alexandru Mocioni, pentru că el a fost unul dintre cei mai de seamă luptători pentru drepturile românilor din Banat şi Transilvania. Dacă ar fi înviat Mocioni zilele trecute şi ar fi văzut ce am văzut noi, cu siguranţă i-ar fi dat lacrimi de bucurie. Că n-a luptat degeaba.
Eva Şimon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...