Editorial - Cea mai bună investiţie

Să asişti la naşterea unei prietenii este un lucru frumos. Să asişti la naşterea mai multor prietenii noi este un lucru înălţător. Să fii în situaţia de a crea aceste punţi de legătură, de a lega aceste noduri de prietenie între copii sosiţi din diferite ţări şi părţi este o deosebită satisfacţie. Văzând aceste lucruri, merită toată oboseala, grija şi responsabilitatea pe care o poartă un organizator de tabără pentru copii.

A treia vară la rând am avut ocazia să văd această minune: naşterea prieteniei între copii români din Ungaria şi Serbia, şi anume din două părţi îndepărtate ale Serbiei, zona Banatului şi Serbia de răsărit, cunoscută sub numele de Valea Timocului. Trei comunităţi de români diferite, despărţite de soartă de către ţara-mamă România, cu istorii şi culturi diferite şi totuşi asemănătoare. Ceea ce-i leagă cu siguranţă pe copiii din aceste trei zone istorice româneşti este: limba română.

Până în anul 1990, legăturile românilor din jurul graniţelor României au fost sporadice, nesemnificative. Odată cu trezirea autorităţilor de la Bucureşti la realitatea că ţara lor este înconjurată de români, au început să se cunoască mai bine între ei şi românii din Moldova, Ucraina, Ungaria, Serbia şi Bulgaria. Întâlnirile „rom-pret” (adică, ale românilor de pretutindeni) au fost bune ocazii ca liderii comunităţilor istorice de români să se cunoască între ei. Ani de-a rândul însă aceste legături au rămas mai mult protocolare, între lideri, cu dezbateri despre politică, identitate, probleme comune. Altă dată, românii din jur au fost chemaţi la festivaluri în ţara-mamă, ca să danseze şi să cânte ca la ei acasă. Aşa şi populaţia majoritară din România a putut afla ceea ce a uitat în anii comunismului, că România este o ţară înconjurată de români. Odată cu plecarea tot mai mare a românilor din ţară la muncă în străinătate, în primul rând în Spania şi Italia, problemele românilor de lângă graniţă au ajuns iarăşi pe planul doi, diaspora tot mai numeroasă având mult mai multe cereri şi necesităţi. Românii din comunităţile istorice trebuie să se mulţumească cu firimiturile pe care ţările în care trăiesc le asigură pentru ei, mai mult de gura Europei şi din obligaţie decât din plăcere.

Pentru a nu mai lăsa să treacă degeaba ani şi decenii şi pentru a le oferi şansa copiilor români de azi din Ungaria şi Serbia pentru a se cunoaşte reciproc, pentru a se împrieteni, Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, printr-un proiect finanţat de Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, a organizat zilele trecute, pentru al treilea an consecutiv, Şcoala de Vară „Alexandru Mocioni”. De această dată la Moneasa, România. Tabăra a asigurat copiilor participanţi din Banat, Timoc şi Ungaria nu doar şansa de a învăţa împreună (!) despre originea poporului român, despre formarea limbii noastre române şi despre cultură şi identitate, ci au avut deosebita ocazie de a se cunoaşte şi a se împrieteni. Copiii cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani au trecut foarte repede peste complexele legate de limbă, iar bucuriile de la terenul de joacă sau de la excursiile comune nu se trăiesc prin limbă, ci prin sentimente. Începând deja din a doua zi, copiii sosiţi din trei regiuni diferite au învăţat şi s-au distrat fără complexe, cu sinceritate şi deschidere totală. I-au unit limba comună, limba română, pentru că numai în asta puteau să se înţeleagă. Am fost foarte plăcut surprinşi că nimeni, absolut nimeni, nu a protestat că nu vrea şcoală pe timp de vară, nu vrea să înveţe istorie în vacanţă.

După trei tabere de succes acum organizatorii întâmpină o nouă problemă: cei aproape 100 de copii „mocionişti” nu se mai mulţumesc cu ţinerea legăturilor prin Facebook, ei vor să se întâlnească din nou. Cât mai repede. Ori în Ungaria, ori în Banat, ori în Timoc, nu contează. Iată că lupta de acum un secol şi jumătate a lui Alexandru Mocioni nu a fost degeaba. Spiritul lui trăieşte mai departe în copiii români din Serbia şi Ungaria de azi.

Eva Şimon